Din coasta ta ruptă s-a născut, încă odată, ea, femeia de lângă
tine…
Şoldul tău drept poartă urma din sufletul ei. Şoldul mamei…
Arcada ta ruptă aduce sub ea amintirea tatălui. Însângerată
într-o seară rece…
Ea te priveşte bulversată, căci nu ştie cum şi de ce s-a
întâmplat, din nou, totul…
Nu, nu vroia să renască astfel!
Planul ei era altul!
Dar tu ai deturnat-o pe un alt drum…
Un drum pe care zborul se poate frânge…
Un drum pe care a mers şi Icar…
Femeia plânge pe umărul tău, căci mintea ei nu mai ştie
realitatea asta…
Ea învăţase pe deplin zborul, iar tu ai izbit-o de pietriş…
Căci coasta ta e de mult timp şi coasta ei…
Şoldul tău e şi şoldul ei…
Arcada ta… e şi a ei…
Iar aripile frânte, lepădate acolo, pe pod, erau şi ale ei…
Şi ele au fost, cândva, şi ale lui Icar…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu