Resursele sunt nelimitate, numai să cutezăm să le folosim!

Noi singuri ne punem limite. Universul ne trimite tot ce avem nevoie, dar liberul arbitru ne lasa să decidem dacă primim sau nu, dacă ne bucurăm de clipa prezentă sau ne adâncim în temeri.

E a doua zi în care sunt, singură, în camera asta de hotel.

Am găsit o păturică vernil-pufos în dulap şi, înfăşurată în ea, mă simt ca o broscuţă pe lac.

Am un duş gigant! Gura lui are un diametru de 50 de cm. M-am răsfăţat cu o bălăceală îndelungată, alternând apa rece cu cea caldă – operaţie pe care o poţi executa cu precizie nemţească!

Pe balcon e o sacoşă enormă cu mâncare. Marius a avut grijă să îmi lase provizii. Serioase. Printre ele şi două ciocolate plus un borcan mare cu nutella. Şi, desigur, mult iubita mea sfeclă la borcan!

Şi bere. Ba şi un coniac. Din care, aseară, am scăpat un pic prea mult în pahar. Hâc!

Cu toate acestea, voi ieşi prin oraş. Să iau ceva cald de mâncare. Şi o cafea.

Vremea e ca şi ieri – un pic înnorată, pe alocuri picură. Dar oraşul e şi mai frumos aşa.

Chiar dacă Marius nu e acum aici, îl simt prezent tot timpul şi ştiu că gândul lui e, în tot ce face, îndreptat spre mine. Mai găsesc mesaje de la el pe FB. Şi ştiu că va suna curând. Căci cu el nu e chip altfel! El când iubeşte, iubeşte fără limitări şi oferă tot!

Dimineaţa m-a găsit uşor înfrigurată şi, din nou, puţin speriată… Programele vechi, chiar dacă ştiu de ele, încă lucrează.

Conştiinţa aceea a omului căruia i s-a spus ani de zile că, dacă vrei să mănânci, trebuie să munceşti. Pe brânci. Că altfel nu e firesc să trăieşti! Mai scoate colţii la mine şi, pe ici, pe colo, nu mă lasă să mă bucur deplin de tot ceea ce trăiesc acum.

De parcă nu aş avea ce să mănânc! Ba am! Şi încă prea mult!

Gânduri de genul: ce vei face peste un an, când se vor termina rezervele?!

-E?! Nu era mai bine să rămâi tu colea, la serviciu ăla de căcat, cu un şef big broblem, nemernic urât de toată firma, dar cu o slăbiciune pentru femei. Ce dacă se purta mizerabil cu restul?! Cu tine se purta, cât de cât, acceptabil! Ha! Zi! Nu era mai bine?!

-Băăăăăi! Tu eşti razna rău! Cum drac’ să crezi că era mai bine înainte?! Am tot ce îmi trebuie, ba chiar mai mult! Marius, chiar dacă acum departe, s-a asigurat că am până şi măruntiş de cafea! Totul ca fata să fie fericită şi să fie creativă! Şi tu crezi că ar fi fost mai bine dacă nu făceam pasul ăla?! Trebuie să fii oleacă cretină, zău!

-Da, dar cât timp va fi aşa?!

-Atât cât e necesar şi consideră universul că îmi face bine! Da?!

-Ok, dacă tu aşa crezi, eu mă retrag…

Privesc în urma acestei conştiinţe vehemente şi o înţeleg: nu e uşor să te dezbari de vechile obiceiuri, de vechile şabloane, de vechi, în general. Obişnuinţa, chiar dacă e cu ceva rău, se pare că e mai puternică decât ştim.

Acum îmi e atat de bine că nu pot pune în cuvinte! Trăiesc o poveste demnă de un roman, viitor scenariu de film, iar eu mă tem de ce va fi peste un an?!

Asta da prostie umană!