Mi-a fost încredinţat.
De la distanţă nu l-am auzit. Era ca toti ceilalţi, poate
doar un pic mai singuratic, acolo, pe marginea coastei. Şovăiam.
-Du-te lângă el. Vreau să scrii povestea lui…
Vocea care m-a îndrumat a fost o împingere de la spate.
M-am apropiat şi am simţit că el mă aştepta în iubire să îmi
vorbească…
Dar abia când i-am dat ocol, desculţă, l-am auzit!
Mai mult de treisferturi din trunchiul lui lipsea… Partea
dinspre munte, nevăzută, era scobită ca o arcă verticală. Rămăsese doar scoarţa…
Iar asta nu împiedicase coroana să rămână verde şi bogată. Din exterior, nimic
nu trăda ascunzişul din inima lui.
M-am cuibărit acolo, în curbura scoarţei sale, cu ochii
închişi. Trunchiul, atât cât mai rămâsese din el, era cald, tandru, iubitor… Mă
simţeam ca într-o barcă plutind către cer… M-am abandonat drumului…
I-am auzit şoapta:
-Iubeşte… Oricât de puţin a mai rămas din tine, iubeşte…
Deschide-te şi dăruieşte căldura inimii tale…
Am ridicat ochii către coroana verde de deasupra şi am văzut
drumul spre cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu