O zi bună începe cu o pufăială de pisoi pufos

Aşa, să începem ziua. Întâi hrănim pisoi. Patru cutiuţe, pentru fiecare câte una.

Ne asigurăm că ţocăne toţi pasta de carne de la micul dejun. Pe cel timid îl mai aşezăm o dată la cutiuţa lui. El mai adulmecă un pic, abia apoi se apucă de ţocăit.

Alesia, mama regină persană, aşteaptă în spatele lor. Nu miaună, ştie că îi va rămane şi ei destul.

Dar nu mă rabdă inima şi mai desfac o cutiuţă de cărniţă şi pentru ea. Căci mai devreme îi alăpta. Şi trebuie şi ea hrănită.

Între timp curăţăm litiera. Verificăm cu inima la gură dacă au mai făcut vreo mică surpriză pe undeva.

Răsuflăm uşurat: e a treia zi la rând în care au folosit doar litiera. Nimic în plus. Iupii!

Gata cu micul dejun. S-au strâns în buchet la cuier. La joacă.

Mai nou, s-au aciuat în cutiile cu scule ale lui bunicu, sub cuier. Acolo dorm!

Acuma miros a patent şi cheie franceză!

Aseară i-am pus în cutia lor, unde primenisem aşternutul cu un prosop curat şi pufos. Au fugit, unul câte unul, ca şoriceii evadaţi de la circ, înapoi la patentul lor.

Acuma se jucau înafara sculelor, pe lângă cutia de pantofi în care am decupat o gaură rotundă, fix potrivită pe dimensiunea capului lor – ca să poată intra şi iesi de acolo după bunul plac, în timp ce unul stă deasupra şi îl şicanează pe cel care scoate capul pe uşiţa decupată.

Nu te poţi sătura de imaginea asta, cel mai bun film turnat vreodată: patru pisoi pufoşi, toţi grii(ca să nu ştii unde se termină unul şi începe altul), care se joacă ghem, la intrarea în casa ta.

Ştiu că nu au ales întâmplător tocmai acel loc. Îl purifică cu micul lor tors şi cu joaca lor stelară.

Alesia, mama, acuma stă şi ea mai mult pe acolo. Tot acolo îi alăptează, zi sau noapte. Pe covorul de la intrare.

Binecuvântată casă, aceea în care, în prag, i se joacă şi torc pisoii!

Urmează pufăiala de pisoi. Nu ştiţi cum se face?!

Oh!

Iată reţeta: se ia pisoiul cu drag în căuşul palmelor, se ridică la nivelul gurii, se dă un pupic dulce cu ochii închişi şi se miroase pufăitor micul ghem de blăniţă-puf gri!

Puf-puf! Se ignoră mirosul de patent şi cheie franceză.

E prima minune de pe ziua aceea! După ea, cu siguranţă, vor urma altele, una după alta, atrase de ritualul magic al pufăielii pisoiului de dimineaţă!

Iar noi avem 4 pufăieli magice! 4!

I-am luat pe fiecare în căuşul palmelor. Ca să le privesc mutrişoara nostimă, uşor nedumirită.

Toţi se fac frumuşei foc. Ivan – singurul motănaş – avea de la bun început o expresie de revistă. Ceilalţi erau mai ... ascunşi în frumuseţe. Acum toţi sunt frumuşei. Ivan rămane, însă, preferatul. El e singurul care a primit şi nume. Căci va fi singurul păstrat.

Tata m-a văzut cum îi pufăiam şi pupăceam.

-Vezi să nu te lipeşti de ei, că o să îţi pară rău când o să îi dai.

Primul gând, rebel, ca atunci când aveam 5 ani şi mă certa că am adus pisoi în casă, a fost: “Ba nu! N-o să dau niciunul! Îi păstrez eu pe toţi!”

El a continuat:

-Ai putea să îi duci la casa de copii...

Am şuierat printre dinţi, eu, acum fetiţa de 5 ani cu bretonul în ochi:

-Nu îi duc la nicio casă de copii!

Ah! Auzi la el! Să duc pisoii la casa de copii! Dar ce, ei nu au mamă?!

Of, ... are şi tata dreptate. Nu îi voi putea ţine la nesfârşit... Va veni şi clipa în care o să mă despart de cel puţin doi dintre ei...

E, dar până atunci, să mai pufăim un pisoi!