Suntem suma tuturor energiilor în care ne aflăm la un moment
dat.
Energia vântului, a apei, a gândului, a inimii, a… soarelui…
Iar azi am aflat că, dacă renuţi la una din ele, pierzi o
parte din tine…
Am rugat soarele să nu mă mai iubească. O vreme el mi-a zâmbit
duios şi chiar şi-a crescut doza de iubire… Jucându-se…
Atunci am căzut în genunchi în ruga mea: “Rogu-te, lasă-mă
aşa cum sunt, căci nu pot duce tot ce îmi dai…”
Iar el, în cele din urmă, şi cu tristeţe mare, şi-a ascuns
faţa printre nori.
Am simţit cum s-a stins încet conectarea dintre noi. O vreme
a pulsat asemeni bătăilor finale ale unei inimi obosite.
Şi am mai simţit şi că ceva s-a frânt în el, căci... el
pentru asta există: ca să dăruiască iubire!
Iar eu, neştiind să o
gestionez, am refuzat-o!
Am stins soarele…
Ziua a fost înnorată.
M-am simţit, pentru prima dată după mult timp, singură.
Nu solitară, ci
singură!
Se pare ca întunericul e favorabil demonilor, căci au ieşit
la iveala, buluc, câţiva dintre cei pe care îi credeam dispăruţi. Erau acolo,
în adâncul meu, aşteptau doar o clipă de întuneric ca să îşi scoată colţii!
În întunericul adunat pe mine, simt, până în fundul
sufletului, cum tot ce mă înconjoară devine insignifiant… Îşi pierde sensul,
lumina, căldura…
Privesc panoplia cu vise şi toate mi se par fără sens… Oare de ce mi-am dorit să fac asta?! Dar
asta?!
Oamenii trec pe lângă mine goliţi. Sunt doar forme îmbrăcate
în trupuri fără lumină.
Nu mai e nici măcar un zâmbet aici…
Iar întunericul atrage după el vălătuci şi mai denşi de
întuneric…
Cum de am fost atât de oarbă?! Cum de am putut să îi cer
soarelui să nu mă mai iubească?!
Cu ultima fărâmă de luciditate, strig:
Hei, mă vreau pe mine, cea însorită, înapoi!
Cad în genunchi… în rugăciune…
-Doamne, iartă-mi şi
uită-mi ruga nesăbuită dintâi… Dă-mi înapoi iubirea soarelui… Căci nu ştiam cât
de mult înseamnă el pentru mine… Voi învăţa să îl pot duce şi să îl dăruiesc şi
altora… Iar dacă nu, mai bine să pier arsă de razele lui, decât aşa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu