Bătrâna care cerşea în faţa supermarketului

De câte ori intram în acel supremarket o vedeam în dreptul uşii: micuţă, cocârjată, tristă. Îtr-un palton vechi, dar curat. Cu o  băsmăluţa ponosită, bine înnodată sub bărbie.

Nu spunea nimic. Dar ştiam de ce stă acolo.

Odată, când nu aveam ceva anume de făcut, mi-am propus să intru în magazin, să îi cumpăr câte ceva şi să revin la ea să îi ascult povestea.

Aşa că am intrat şi am cumpărat o pâine caldă, nişte mezel şi 3 banane şi m-am întors la ea.

-Sărumâna, mamaie. Uite, pentru mata.

-Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, fata mea. Şi bodaproste.

-Ia zi mamaie, eşti singură?

E, când am întrebat asta, o schimbare radicală am văzut pe fată ei, de parcă cineva a vopsit-o în alte culori!

Dacă înainte avea faţa aceea care îţi aminteşte de bunica ta şi te transpune instant în copilărie, acum îşi pusese faţa unei femei(cred, că părea mai degrabă bărbat, căci îşi pierduse orice urmă de duioşie de pe chip!)

Privirea i-a devenit scânteietoare, gura i s-a strâns într-un rictus plin de ură(ştiţi ridurile acelea radiale, concentrice către gură ca razele unui soare, pe care le au oamenii care vorbesc mult şi zic numai răutăţi?!), buzele i s-au ţuguiat. A pus o mână pe braţul meu şi a început să turuie:

-Da, mamă! Singură! Că am crescut 3 copii. Doi au plecat din ţară, iar al treilea s-a însurat cu o femeie rea, maică! Rea! Că zilele i le mănâncă lui fiimiu! Şi eu mereu îi zic să o lase! Pănâ la urmă, m-au dat afară din casă! Casa mea! Mi-au luat o garsonieră! Mică, cât un dulap! Mi-au mobilat-o urât…

O priveam uimită… Stupefiată… Nu era nicipedeparte bunicuţa aceea de la Godeni, cu sufletul curat… care mereu zicea:

-Lasă, maică de la tine, că Dumnezeu e mare.

Nu ştiam cum să mă îndepărtez mai repede de acel om. Deja mă încerca o durere de cap. Mă năucise cu vehemenţa ei. Era un vulcan de răutăţi... Pe care, cumva, eu îl stârnisem…

Cu fiecare pas pe care îl făceam mai departe de ea, către eliberare, ea se apropia de mine. Mâna i se încleştase pe braţul meu… Mă simţeam ca o gâză prinsă în plasă…

Până la urmă, cu o zvâcnire, m-am rupt din mraja şi veninul ei şi m-am îndepărtat vreo 4 paşi. De acolo am reuşit să îi spun(dar mai mult mi-am spus mie, căci omul acela nu auzea nimic – era surzit şi orbit de propriul său venin)

-Mamaie, cum ne aşternem, aşa dormim!

Când am plecat, ea încă turuia în urma mea…