Reflecţii

Atunci când te ţin de mână şi-ţi simt bătăile inimii, mă recunosc pe mine…

Atunci când mă cuibăresc la pieptul tău, în abandon şi iubire, mă vărs în mine…

Atunci când ochii tăi ca mierea îmi zâmbesc cu duioşie, mă regăsesc pe mine…

Atunci când tu mă cerţi cu vorbe aprige, biciuitoare, şi inima mi se umple de lacrimi, ştiu că ai uitat că eu sunt tu şi tu eşti eu…

Atunci când te văd că suferi, orbit de furie şi patimi roşii, chiar dacă mă doare, nu intervin, căci ştiu că sunt tot eu, într-o altă încarnare, în mijlocul unei lecţii importante. Tot ce pot face e să fiu lângă tine, luminând schimbarea cu inima mea.

Care e şi inima ta…

Oare de câte ori am învăţat să merg?

Oare de câte ori am învăţat să scriu?

Şi oare de câte ori voi repeta toate lucrurile pe care le-am repetat deja?

De fiecare dată e altfel… Nicio experienţă nu e la fel. Uneori e aceeaşi lecţie, dar îmbrăcată în alte cuvinte, căci o trăieşti în altă ipostază de viaţă, de joc.

Lecţiile se vor repeta(aparent identice, dar, de fiecare dată altfel) până voi înţelege deplin că eu sunt tu şi tu eşti eu.

Că dacă te lovesc pe tine, mă lovesc pe mine.

Că ceea ce ştiu eu, ştii şi tu şi e de ajuns să împărtăşim totul.

Cercul se va rupe când voi putea vedea lumina care sunt în toate.

Fără temeri, fără frici, fără judecăţi.

În deplină iubire şi compasiune.