Cartea celor şapte oglinzi

Magul din vârful muntelui fusese invitat de către magul spân de la malul Dunării la deschiderea de Carte a oglinzilor.

Avea un sentiment straniu şi foarte puternic referitor la această experienţă. Ştia că, odată ajuns acolo, nu mai era cale de întoarcere şi că va fi puternic încercat de magia celor 7 oglinzi ale magului spân.

Aşa că, o vreme, aparent, a amânat momentul. Dar, de fapt, s-a pregătit cu atenţie pentru ceea ce va urma. Şi-a încărcat inima cu multă iubire. Direct de la sursă.

-Ciudate emoţii… De parcă mi-e teamă… Dar, tocmai de aceea, trebuie să o fac… Sunt pregătit să merg… Am cu mine tot ceea ce mă poate proteja.

Deschiderea era seara, în aripa unui castel din centru ţinutului.

Din clipa în care a intrat în sala mare, experienţa a început.

L-a putut vedea pe magul spân, lângă partenera lui de viaţă. Dar nu s-a apropiat de el, rămânând în semiobscuritate.

A luat de pe raft una din cărţile cu oglinzi. Ştia că din momentul în care o va deschide, vraja va începe şi el îşi va pierde o mare parte din obiectivitate şi detaşare, căci urma să se vadă pe sine în acele oglinzi, dar cu măştile celor din jur şi că nu îi va fi uşor să se recunoască.

A tras aer adânc în piept şi a murmurat câteva cuvinte:

-Folosesc acum claritatea de a vedea şi înţelege lucrurile văzute şi nevăzute. Iubirea mă ocroteşte.

….

Şi a deschis cartea la prima oglindă. Era oglinda care îţi arăta cum eşti în momentul prezent.

Îl vedea acum pe magul spân care plin de duioşie şi dăruire îşi întreba partenera dacă are nevoie de ceva. Apoi a văzut-o pe ea – părea uşor ameţită, pupila era mărită, era ca sub vrajă…

-Hai, că asta nu a fost aşa de grea… Ştiu că sunt sub vraja lui… încă de când am păşit aici. Ma iubesc şi mă accept aşa cum sunt…

În acel moment oglinda s-a limpezit.

….

A dat pagina la următoarea oglindă – cea care îţi arată ceea ce judeci în acest moment.

A fost izbit de un suflu de agresivitate… Muzica s-a auzit mai tare, cei din jur ţipau acum unii la alţii ca să se audă… Cineva a trântit cu violenţă o carte care s-a spart în zeci de bucăţi:

-Numai oameni răi în oglinda asta dintâi!

Magul rămăsese detaşat în tot acel vacarm. A înţeles care era mesajul.

-Îi iubesc şi îi accept pe cei din jur exact aşa cum sunt…

Oglinda s-a limpezit şi de data asta şi magul a dat, din nou pagina.

….

Ajunsese la oglinda a treia, cea care îţi arată ce ai pierdut, ai oferit sau cedat la un moment dat.

A putut vedea reflectat în oglindă chipul zâmbitor şi plin de candoare al unei fete. Un râs de copil s-a ridicat ca un clinchet de clopoţel către bolta sălii, care devenise un tărâm de basm în luminile lumânărilor.

Magul s-a lăsat o clipă înduiosat de această imagine. Se simţea ca în tinereţe, îndrăgostit de fata magică care îi apăruse în oglindă.

-Iată candoarea şi inocenţa pe care le-am pierdut în timp… Căci acum nu mai sunt neştiutor ca atunci… Dar acesta a fost preţul pentru înţelepciunea de acum… Da, şi sunt recunoscător universului pentru această înţelepciune…

Oglinda s-a limpezit şi de data aceasta.

….

-Să mergem mai departe…

A murmurat magul… Ştia că de acum avea să devină din ce în ce mai dificil, căci urma oglinda a patra, cea a marii iubiri pierdute, sau a celei mai mari frici pe care le-am avut sau le avem.

Căteva clipe oglinda nu i-a arătat nimic. Dar magul nu a trecut mai departe. A aşteptat în linişte ca vraja să reflecte imaginea adânc ascunsă în fiinţa lui.

Încet, abia simţit, aceasta a apărut: era imaginea fiului său pe care îl ţinea ascuns de multă vreme, de teamă ca alţi magi să nu arunce asupra lui vreo vrajă. De data asta frica i-a încolţit în inimă şi aproape l-a sugrumat. Vocea tunătoare a magului spân a răsunat ameninţător în spatele lui:

-Al meu e acum! Voi arunca asupra lui o vrajă ca să îl pierzi!

Magul s-a scuturat brusc de mrejele în care alunecase, şi, cu mâna pe inimă, a murmurat:

-Din clipa aceasta el e liber să plece în lume, oriunde doreşte. Căci e timpul să îşi înceapă povestea lui şi să înfrunte magiile. Are nevoie de asta ca să devină puternic. El este deja conectat la iubirea divină şi ştie tot ce trebuie să ştie ca să izbândească!

Oglinda s-a limpezit din nou…

….

Magul s-a liniştit şi a dat pagina mai departe. Era la oglinda a cincea, cea a mamei, a tatălui şi a Creatorului. Ştia ca urma să vadă o imagine a felului în care percepea el Universul şi creaţia.

În oglindă i-a apărut magul spân care l-a întrebat blând:

-Şi, tatăl tău ce mai face?

-Tata?! … He… el trăieşte în vieţile altora… E ca şi cum el nu mai are propria lui viaţă… Pe unde se duce, dacă e întrebat de viaţa lui, el va povesti de copiii lui, de mine…

Magul s-a oprit brusc, căci imediat a înteles ce îi arăta oglinda aici. A plecat capul aproape ruşinat şi a murmurat cu bărbia în piept…

-O, tată ceresc, iartă-mă că te-am judecat… Minunat e sacrificiul tău pentru ca eu să îmi pot trăi povestea şi viaţa mea… Îţi mulţumesc…

A rămas aşa o vreme, în adâncă rugăciune de recunoştinţă. Faţa îi era acum luminată celest din interior.

Oglinda se limpezise.

….

-Acum e partea cea mai grea… căci odată ce voi da pagina voi fii faţă în faţă cu a şasea oglindă, cea mai dură dintre toate… Oglinda cuceririi întunericului… Oglinda cuceririi nopţii negre a sufletului… Cea mai crâncenă dintre toate…

Magul a dat pagina.

Oglinda nu îi arăta, încă, nimic.

Brusc a simţit o gheară în gât… Doi ochi roşii s-au focalizat asupra lui din oglinda care acum frigea… Un râset malefic, greoi a umplut sala acum întunecată… Mirosul de pucioasă devenise înecăcios…

-De data asta nu-mi mai scapi!

Gheara s-a strâns şi mai tare pe grumazul lui, intrându-i adânc în carne.

Magul a înţeles atunci toată suferinţa pe care o simţea de câţiva ani şi pe care o ducea în mare taină. Durerea aceea care îl sufoca şi îl impiedica să înghită, căreia nu îi găsea cauza şi care crescuse în el an după an aproape dominându-i viaţa, era o vraja perfidă venită de la magul spân, care îl vroia supus.

A înţeles că înainte de a face vindecarea prin creativitate(căci suferinţa lui era pe ceakra gâtului, a creativităţii şi acolo trebuia lucrat), era nevoie să slăbească forţa vrăjii mişeleşti. A înţeles că magul spân profitase de acel moment în care ei, în urmă cu câţiva ani, se întâlniseră la tâmpla mării. Aparent, magul spân, ceruse ajutor, făcând pe victima a sorţii şi a karmei. Iar magul muntelui, cu o uşoară aroganţă, îsi asumase atunci rolul de vindecator.

Abia acum a făcut legătura între toate! Fusese bun planul spânului! Atât de bine îl jucase… Îl prinsese bine de gât, în mica lui aroganţă, pe magul muntelui…

-Deci asta e lecţia… Chiar am crezut atunci că pot să-l vindec eu… Când numai universul poate lucra la asta şi întotdeauna atunci când e timpul potrivit… Am dat o parte din sufletul meu pentru aroganţa de a mă crede vindecător… Căci am vrut eu atunci să cred că, dacă nu intervin, cruntă va fi soarta spânului… Am negat puterea şi dreptul său de a se vindeca singur, atunci cand va fi înţeles lecţia… Am sfidat cerul…

Magul a simţit cum gheara îşi slăbeşte strânsoarea eliberându-l…

A tras o gură mare de aer şi s-a prăbuşit în genunchi cu urechile vâjâindu-i puternic…

Durerea, încet, a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Doar urmele adânci de gheare, de pe gât, trădau această experienţă dură…

-Mă eliberez de aroganţa de a crede că sunt vindecător pentru cineva… 

Magul ştia, însă, că mai avea de lucru cu rănile rămase pe gâtul său şi că vindecarea nu era completă. Creativitatea lui fusese adânc înăbuşită.

O vreme a stat aşa, în genunchi, cu ochii închişi, în adâncă recunoştinţă pentru acestă oglindă dură. Fusese la un pas de moarte şi ştia că de acum încolo era şi mai puternic…

….

-Ok, acum ultima oglindă… Oglinda a şaptea, oglinda modului în care ne percepem pe noi înşine, oglinda celui mai mare act de compasiune…

Şi magul a dat pagina pentru această ultimă încercare.

În oglindă a apărut din nou chipul magului spân. Aprigă figură avea acum! Cu ochii însângeraţi şi spume la gură, şuiera cuvinte magice, întortocheate. Arunca o vrajă grea supra magului de pe munte. Lucra atât de intens la asta, încât nici nu observase că partenera lui de viaţă se prăbuşise de ceva vreme la picioarele lui, căci vraja lui se îndreptase nemiloasă asupra ei. Spânul părea să fi uitat de legea care făcea ca vrăjile malefice să se întoarcă degrabă şi înzecit supra celor care le meşteresc…

Magul muntelui ştia că nu putea interveni acolo. Nu îi era permis. Deja primise lecţia aceasta. Tot ce putea face era să se roage pentru spânul care încerca acum să-i facă rău.

-Doamne, dă-i ochi să vadă ceea ce face… Căci singur îi face rău ei acum. Eu sunt sub protecţia iubirii pe care o port în inimă, ea nu… căci adânc e legată de el şi e total expusă. Doamne, rogu-te, deschide-i ochii şi dă-i liniştea să vadă cu adevărat ce face în clipa asta, cât nu e prea târziu pentru ea…

Şi magul s-a tot rugat aşa pentru liniştea spânului… Până oglinda s-a limpezit…

….

Magul muntelui  a închis cartea şi a aşezat-o înapoi pe raft.

În sala mare se aşternuse liniştea. Erau acum acolo doar cei doi.

S-au salutat în adâncă afecţiune şi recunoştintă cu o înclinare a capului cu ochii închişi în tăcută mulţumire.

Se recunoşteau acum ca fiind fiecare imaginea celuilalt din marea Carte a oglinzilor.

Se respectau pentru lecţiile şi sacrificiile înfăptuite pentru a înlesni cunoaşterea de sine a celuilalt.