Mi-a întins
un măr micuţ, noduros, roşu aprins. Un ionatan.
Imediat m-am regăsit în livadă, la Godeni. Pe
drumul către fântână erau înşiraţi aceşti meri pitici. De fiecare dată când
treceam pe acolo, mă opream să ţin în mână măcar un măr şi să estimez cu palma,
într-o abia simţită strânsoare, dulceaţa
şi aroma lui. Căci ştiam că pe cât erau de micuţe şi urâţele, pe atât erau de
gustoase.
Am muşcat cu nesaţ
din micul dar primit şi, din nou, eram la Godeni. Într-o zi de început de toamnă, când soarele lumina blând,
învăluindu-mă într-o aură de miere şi nectar.
Mărul era
zemos. Dulce. Aromat ca mărul Evei.
Iată-mă-s, din nou, în dumbrava minunată.
Acolo, desculţă şi pierdută în iarba înaltă, culeg blând un măr de pe
creanga de deasupra capului şi îl ronţăi cuminte
şi pe îndelete… Cu cotor şi seminţe. Doar
codiţa mai rămâne din el…
Mărul e
roşu, proaspăt şi sănătos, în ciuda dimensiunii sau a formei lui aiuristice.
Bunica mă strigă, într-un târziu: -Doiniţooo, iar te-a uitat Dumnezeu pe cărare?
Hai, că trebuie să mergem la Cărpeniş după prune… Ţi-o da Mica pe drum nişte
frăguţe. Sau, poate, găsim alune… L-am mâncat pe îndelete cu ochii închişi, trăind cu nesaţ fiecare înghiţitură. Căci cu fiecare fărâmă din nectarul lui eram mai aproape de împăcarea şi feeria copilăriei petrecută în sânul bunicii dragi. Draga mea Mica…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu