Fiecare dintre noi "plăteşte", într-un
fel sau altul, pentru faptele sale. Legea reciprocităţii e mereu funcţională.
Nu poţi judeca pe nimeni pentru ceea ce e la un
moment dat, dar poţi alege să te fereşti din calea sa. Iar dacă nu o faci la
timp, e semn că aveai o lecţie de primit de acolo.
Isus l-a luat pe Iuda deoparte şi i-a
spus: tu eşti singurul care poate înţelege asta - tu mă vei denunţa
pentru 30 de arginti. Întreaga lume te va blama, dar am nevoie de sacrificiul tău
pentru împlinirea menirii mele. Iar Iuda a acceptat - pentru că a înţeles
rolul său. Era cel mai evoluat dintre toţi apostolii, iar Isus ştia asta.
La fel a fost şi înţelegerea dintre beizadeaua de
bani-gata şi baba de pe trecere.
Mă îndoiesc sincer că beizadeaua a dus-o bine-mersi
după această faptă, dacă nu a conştientizat ce a făcut şi nu s-a schimbat. Universul
va fi avut grijă de asta cumva: o boală, un accident...
În lumea asta nimic nu e întâmplător şi toate se
pot schimba dacă învăţăm lecţia şi mergem mai departe.
Orice om care ne face un rău(asemeni lui Iuda), de
fapt ne dă o mână de ajutor la desăvârşirea noastră spirituală. Şi o face cu
preţul propriei karme.
Căci asta e înţelegerea uitată pe care am făcut-o între noi, spiritual, încă înainte să ne întrupăm.
Căci asta e înţelegerea uitată pe care am făcut-o între noi, spiritual, încă înainte să ne întrupăm.
Ceva de genul: uite, tu în viaţa asta o să fii nemernic
cu mine(şi îţi mulţumesc pentru sacrificiu pe care îl faci), iar viaţa viitoare
o să fiu eu nemernicul tău!
Viaţa e doar scena unui joc al cărui scenariu chiar
noi l-am scris, deloc întâmplător şi în care nu exista vinovaţi şi nici rău sau
bine. Astea sunt doar concepte mentale inventate de societate.
Vă amintiţi? În urmă
cu 400 de ani se ardeau pe rug vrăjitoare - asta era mentalitatea atunci.
Ne pierdem în poveştile vieţii noastre sau a
altora, ne facem griji că justiţia e oarbă, ne plângem de milă sau plângem de
mila altora, facem, uneori, adevărate telenovele, căutăm vinovaţii acolo unde e
doar propria noastră lecţie, blamăm soarta sau ticăloşenia altora… Şi câte şi
mai câte nu facem…
Şi toate astea cu preţul propriei noastre
desăvârşiri. Căci, în loc să ne vedem de noi înşine şi să descoperim toată măreţia
şi potenţialul creator cu care suntem înzestraţi, noi pierdem vremea prin poveşti…
Exact ca o gospodină care stă toată ziua la
televizor şi plânge la telenovele! Biata eroină, atâta încercată de soartă! Ea se simte pătrunsă de tregedia poveştii, urmăreşte cu sufletul la gură fiecare
episod, nu mai iese din casă decât până la piaţă şi înapoi. Şi simte, în felul
acesta, că trăieşte! Dar, de fapt, s-a pierdut în povestea altuia, iar povestea ei stă pe loc. Viaţa trece pe lăngă ea, iar Fernando, la colţul blocului, exact
la ora telenovelei, o aşteaptă să se impiedice de ea şi să îşi joace împreună
propria poveste, din care efectiv, să înveţe fiecare câteceva.
Cunoaşterea e dinamică, trebuie trăită şi nu o poţi
deprinde din cărţi sau de la alţii. Şi pentru fiecare e altfel.
Adevărul e relativ, pentru că fiecare dintre noi simţim
şi trăim altfel. Diferit! Venim cu un alt bagaj, cu o altă capacitate de înţelegere,
cu un alt filtru.
De aceea zic: nu mai pierdeţi timpul cu reproşuri şi
judecăţi, mergeţi mai departe cu lecţia învăţată.
Ideea e să ieşim din tiparele mentale create de
societate, să conştientizăm legile universale şi să ne vedem de creşterea
interioară. Fiecare de a lui!
Să fim autentici şi congruenţi cu noi înşine şi să
acţionăm în consens cu valorile interioare.
Căci doar aşa se vor schimba toate şi în jurul
nostru! E tot ce putem face pentru noi şi pentru cei de lângă noi. Pentru că
schimbarea vine din interior.
Şi, nicio grijă, universul nu doarme niciodată! E
acolo să înregistreze tot ce gândim sau facem şi să ne dea exact cât avem
nevoie! Nici mai mult, nici mai puţin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu