Legenda brînduşelor

Brînduşa era o fată simplă, crescută de bunica ei, în căsuţa modestă de la poalele pădurii. Avea sufletul curat şi luminos, iubea animalele şi oamenii, şi pentru toţi avea câte o mângăiere sau o vorbă tămăduitoare.

Într-o zi, fata, atât de îndrăgită acolo în micul sat de munte, a plecat în lume ca să o cunoască mai bine. Căci simţea ea că mai are multe de învăţat şi trăit şi că, în sătucul acela nu ar fi găsit asta. Degeaba a tot rugat-o blânda ei bunică să nu plece şi să rămână acolo cu ea. Ba chiar i-a găsit şi un băiat frumos. Doar, doar o face-o pe fată să se răzgândească.

Dar fata, urmând chemarea inimii, tot a plecat.

A trăit mulţi ani printre străini, a învăţat pe la şcoli mai mici şi mai mari, a deprins o mulţime de meşteşuguri. Ba chiar s-a măritat cu un prinţ rus şi a avut un copil.

Dar inima îi spunea acum că locul ei era acolo, în sătucul de munte de la poalele pădurii.

Aşa că, într-o bună zi în care inima nu a mai răbdat, fata şi-a făcut bagajul şi s-a întors la locul ei. Şi-a regăsit casa exact aşa cum o ştia, şi opincile şi straiul, dar bunica ei nu mai era de câţiva ani.

Fata s-a dus în grădina cu meri pitici pe unde obişnuia să se plimbe desculţă. Şi toate amintirile au năpădit-o. Şi tot dragul de bunica care atâta o rugase să nu plece… Şi lacrimi grele au început să-i curgă pe obraji… Fata plângea după fiecare clipă pe care o pierduse departe de bunica ei dragă. Printre străini, într-o lume în care nu se mai simţea acum acasă. Căci locul ei fusese mereu aici, la poalele pădurii…

A plâns aşa mult timp. Oamenii treceau, o vedeau despletită în livada cu meri pitici, şi ştiau de ce plânge.

-Dar te poţi întoarce oricând aici… Căci asta e casa ta…

-Nu pot rămâne aici, căci am un fiu care mă aşteaptă în altă împărăţie… Iar locul lui e acolo, aşa cum locul meu e aici…

Şi fata a continuat să plângă cu lacrimi mari. Până ochii i-au secat. Iar ea s-a ridicat atunci şi-a împletit părul şi şi-a orânduit hainele. Şi a plecat la drum, înapoi către împărăţia rusă, unde o aştepta fiul ei.

La scurt timp, acolo, în livada cu meri pitici, în locul unde lacrimile fetei au atins pământul, au crescut puzderie de flori delicate, minunat de frumoase. Luminau livada ca nişte mici văpăi violet… Oamenii, cănd le-au văzut, pe loc le-au îndrăgit.

-Uite, chiar şi după ce a plecat, Brînduşa ne-a lăsat cuvintele ei luminoase. O să le spunem brînduşe…