Satul omului nou

Luna veghea argintiu, în noapte, la toate minunile din jur. Veghea la căpătâiul lor, fiinţe vii, trezite în prezent.

În linişte se auzeau greierii, care înălţau mantre de recunoştinţă către bolta înstelată, martor tăcut şi strălucitor la toate visele care au fost, sunt şi vor mai fi împlinite…

Căci oamenii dormeau cuminţi, copii lăsând învăţăturile jocurilor să se sedimenteze într-o cunoaştere benefică...

Jocul prin grădină, prilej de conectare cu pământul care devenea roditor sub talpile şi mâinile lor curate...

Jocul prin cer, prilej de cunoaştere a tuturor tainelor ştiute sau neştiute…

Jocul prin alte lumi, prilej de întâlnire cu alte fiinţe de alte culori, forme sau mărimi…

Jocul în linişte, prilej de comunicare, contemplare şi conectare…

Jocurile acestea erau un catalizator pentru tot ce se înfăptuise şi se putea vedea acum în satul magic, uitat de civilizaţie, societate, dorinţe deşarte, dureri, tristeţi, lipsuri, boli sau neîmpliniri…

Jocul dintâi l-a făcut un om simplu din neam de opinci, dârz, tăcut şi hotărât în toată fiinţa sa. Era o torţă vie, dornică să se întoarcă acasă.  

Venise de la oraş, loc unde se macină şi toacă mărunt şi până la anihilare tot ce e mai măreţ în fiinţa divină. Plecase de acolo cu mâinile goale, războinic al luminii dornic să se regăsească.

A hălăduit aşa zile în şir, căutând cu inima locul de popas şi desăvârşire. Paşii îl purtaseră la poalele muntelui, pe o colină blândă, lângă o apă cristalină. Părea un loc uitat în timp, purtat pe spate de zei şi paznici de comori. Un loc în care alchimia sufletului se înfăptuieşte instant.

Căci, odată ce a păşit acolo, nu s-a mai putut desprinde, legat fiind cu mii de fire nevăzute, vene argintii între pământ, om şi cer…

O vreme a dormit sub cerul înstelat, boltă plină de învăţăturile de care avea nevoie.

Apoi, conectat complet cu locul, a devenit creator, mic dumnezeu ce construia raiul său pe pământ.

Şi tot ce avea nevoie, acolo a găsit, căci toate erau bine orânduite, file nescrise dintr-o poveste, pe care el, suflu cu suflu, a trecut-o în condei, dându-i fiinţă.

A ridicat din pământ o casă rotunda, elipsă după calea lactee… cu ferestre mari – ochiuri de geam pe-acolo găsite, uitate de o civilizaţie apusă.

Acoperişul, verde, a fost prima lui grădină. Laborator divin de alchimie pentru seva care îl hrănea pe om.

Şi pentru că frumuseţea e acolo unde stai şi priveşti, omul a căutat şi a găsit soluţii ca să nu trudească mult.

Lucrător înţelepţit de univers, a învăţat rapid cum să combine plantele, astfel încât acestea să crească în înţelegere şi prietenie una cu alta, fiinţe susţinute divin, fără prea mare intervenţie din partea omului.

Şi astfel hrana lui, ambrozie cerească, l-a mântuit de orice boală, foame sau însetare.

Şi pentru că nu erau multe de muncit, căci toate mergeau tăcute una pe lângă alta, perfect aliniate cu graţia divină, omul a învăţat să zboare.

La început şi-a deschis timid aripile, asemeni unui Icar amnezic, care uitase că poartă aripi… Apoi s-a înălţat, flacără violet în văzduh! Şi a văzut că nu era singurul de acolo! Căci s-au întâlnit în înalt, azur scăldat în soare!

Cu bucurie şi iubire s-au înfrăţit într-un sat mare!