Furia
Pentru a evita cuvintele nedorite, a ieşit din încăpere trântind uşa în
urma sa. Acum se învârtea prin birou ca un leu în cuşcă şi vorbea de unul
singur cu cuvinte şuierate printre dinţi. Vena de la tâmplă se îngroşase şi îi
zvâcnea puternic. Pete roşii îi apăruseră pe faţă şi, treptat, coborau pe gât.
Când s-a zărit în reflexia ferestrei, aşa, cu ochii ieşiţi din orbite şi părul
răvăşit, nu s-a recunoscut şi a tresărit:
-Poate crăp! Nuuu, că tare s-ar mai bucura, nemernicii! N-o să crăp! Na!
N-o să crăp, băăăăi! O să vă fac zile fripte multe şi bune! Tâmpiţilor!
Resentimentul
De câte ori îl vedea, instant, simţea cum îi cresc ace ca unui arici şi
intră într-o stare defensivă. E limpede, nu putea şterge aşa usor cu buretele
ceea ce se întâmplase, chiar dacă trecuse ceve vreme de atunci. După câte
făcuse pentru el… El nicimăcar un mulţumesc n-a fost în stare să zică, ba a mai
făcut şi treaba aia care nu se face între colegi – s-a dus cu pâra la şeful cel
mare… Nu, asta nu se poate uita aşa cu una cu două, clar!
Îmbufnarea
Stătea cu mâinile încrucişate în dreptul pieptului, cu capul uşor aplecat
în faţă şi cu ochii în pământ, respingând hotărât orice tentativă de îmbunare.
Cu buzele strânse într-o cireaşă vineţie de acuma, mai dădea din când în când scurt
din cap într-un “Nu” sugestiv.
Deprimarea
Îşi târâia adidaşii scorojiţi pe asfaltul fierbinte. Picioarele abia o mai
ascultau. Pe faţa murdară de praf se puteau vedea dârele lacrimilor uscate de
mult. Nu-i mai păsa nici de părul vâlvoi acum. Şi cu câtă grijă il pieptăna ea
de obicei…O mână s-a oprit pe umărul ei.
-Hei, ce faci? Te strig de mult timp! Nu m-auzi?
A făcut un efort şi a îngânat surd:
-… Te-am auzit… Ce vrei?
-Azi nu e ziua ta?! La mulţi ani!
-… Da, mulţumesc…
Apoi a şoptit: “mai bine nici n-ar
mai fi…”
-Ai spus ceva?...
-…Nu…
-Hm… hai să te scot la o terasă! Uite, îţi fac cinste cu o bere! Că doar e
ziua ta, trebuie sărbătorit!
-Nu. Mulţumesc. Pa.
Consternarea
Îl asculta încremenită cu ochii măriţi. El arunca cu cuvintele exact ca un
cuţitar cu cuţitele într-o uşă de lemn. Fiecare cuvânt de-al lui se înfigea
adânc în inima ei. Dintâi, ea n-a înţeles ce se întâmplă. Vehemenţa lui o
blocase. Apoi s-a mai dezmeticit şi a văzut cum toată frustrarea lui adunată
de-a lungul unui an întreg, găsise acum o supapă şi răbufnea. Dar nu îl ştia
capabil de atâta vehemenţă. Iar asta o ţinea paralizată, în incapacitatea de a-i
para cumva, oricum, atacul nedrept.
Binecuvântarea
Stătea pe piatra ei pe malul mării. Mângâiată de soare, de vânt şi de
valuri. Un pescărus, în înaltul azuriu, ii indica înălţarea în cercuri tot mai
largi. Totul se împăcase cu totul. Îşi pierduse conturul, gândurile, forma de
femeie în care se născuse. În acea clipă avea tot şi nu mai avea nimic, căci a a
ştiu că moartea nu există şi că viaţa e un joc fără miză. Un joc al iubirii
fără contur.
Dragostea
Ea s-a ridicat cu gând să îl
conducă pe băiat în grădina cu trandafiri. S-a ridicat ṣi el ṣi a schiṭat
un pas abia simṭit. Fata a simṭit intenṭia lui. Aceea de a o strânge la piept.
Dar a păṣit grăbită înaintea lui, evitând sfioasă mâna eterică care se
întinsese în urma ei.
Stăteau acum afară, sub viṣinul
înflorit. În soare. Conectaṭi cu fire nevăzute.
El a ridicat mâna ṣi a cules o
floare de viṣin pe care a mâncat-o cu poftă.
O ninsoare albă a coborât
asupra lor ca o binecuvântare celestă.
Se scuturau asupra lor
petalele de flori.
Şi-a scos ochelarii şi fata
s-a văzut în ochii lui luminoşi. Atât de frumoasă...
Au stat acolo, răsfăţaţi de
soare şi binecuvântaţi de vişin. Într-o îmbrăţişare nerostită şi neînfăptuită.
O îmbrăţişare energetică, subtilă, nevăzută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu