Un val mare de tristeţe m-a lovit. Ochii mi s-au umplut de
apă sărată. De la val.
Am simţit cum culoarea mea - un albastru uşor lila - se dizolvă ca o acuarelă în apă şi curge din
contur.
Aşa m-am scurs eu azi într-o
baltă pe asfalt…
Oamenii treceau pe lângă mine iar eu cântam şi mă strâmbam
la ei – strâmbătura aceea poznaşă în care
ţii degetul mare lipit de vârful nasului şi cu celelalte patru cânţi la un
saxofon imaginar.
O vreme i-am văzut clar.
Apoi conturul a fost dublat. Cineva călcase în balta ce sunt acum.
Brusc am simţit cât îmi era de dor de mine. De ceea ce eram înainte de orice.
Nu, nu de ceea ce fusesem! Nu de contur
îmi era dor! Dimpotrivă! Fără cotur şi doar culoare pe asfalt, îmi era bine!
Incredibil de bine!
Îmi era dor de ceea ce îmi aminteam uşor că fusesem cândva,
înainte să devin contur în lumea asta…
Ceva mai sus de
albastru uşor lila care eram acum…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu