Devenim tot ceea ce dăruim, parcurgem drumul şi apoi o luăm de la cap

Hotărârea aceea crescuse în ea încă de pe vremea când era copil. Cărarea îi fusese mereu aproape, uneori chiar o încercase în joacă. Unul, poate doi paşi, dar nu mai mult. An după an, fata a crescut… Cărarea a rămas acolo, lângă ea, dar ea doar a stat pe margine şi a privit… Visând ca într-o zi, eliberată de vraja care o ţinea legată de turnul ei, să îşi urmeze inima, să îşi urmeze cărarea…

Într-o bună zi, pur şi simplu, a simţit că gata! Hotârărea era acum atât de mare, încât fata, pur şi simplu, s-a descătuşat de vraja în care ea însăşi se legase, şi, cu tot ce avea ea mai de preţ(iubirea, simplitatea, sinceritatea şi creativitatea) a pornit pe drumul acela.

Totul era fascinant… Fata regăsea pe o parte şi pe cealaltă a cărării imagini din viaţa ei… Ceea ce trăise şi simţise… Dar acum le vedea altfel… Mai simplu, mai uşor, mai estompat… De parcă nu erau poveşti din viaţa ei, ci aparţineau altcuiva… Era complet detaşată de tot şi, pur şi simplu, nu-i venea să creadă că ea fusese cea care atâta se consumase atunci în acele poveşti… Acum era doar un martor amuzat.

-Şi când mă gândesc cât timp am trăit aşa… Prinsă ca într-o plasă în aceste întâmplări… Ca într-o vrajă pe care eu singură o ţeseam…

Pe nebăgare de seamă, cu ochii după viaţa trăită deja de ea şi care i se perinda necontenit pe margine de drum, fata a ajuns la un hotar de cer.

-Oi! Nu ştiam că cerul are început şi sfârşit…

Blând a fost învăluită de un albastru cum doar inima ei mai ştia. Era cerul, acum liniştit. Gol. Ea, pur

şi simplu, plutea în imensitatea aceea albastră… Ca un peşte în ocean… Uitase că era în cer, uitase de tot…

Liniştea aceea, însă, nu a durat mult, căci, de nicăieri, mii de peşti de foc au trecut pe lângă ea, prin ea! Apoi, toţi la un semn, banc de peşti de foc, s-au întors spirală, prinzâd-o la mijloc, rotind-o în fel şi chip, arzându-i faţa şi braţele cu care încerca să se protejeze.

-Doamne, ce e asta?! De unde atâta foc?! De ce atâta zbatere?! De ce atâta chin?! Era atât de simplu înainte… Atât de firesc… Vreau simplitatea de la început!

De îndată ce a zis asta, peştii de foc au dispărut şi cerul s-a liniştit revenind în simplitatea aceea infinită. Fata a fost aşezată uşor la cealaltă margine de cer. Dar simplitatea ei, una din cele 4 valori, fusese preţul. O dăruise ca să o primească înzecit înapoi şi ca să poată trece mai departe…

-Mai am 3 valori – iubirea, sinceritatea si creativitatea…

Pierduse simplitatea ca să devină una cu ea… Ea însăşi era simplitate acum.

Calea a dus-o o vreme înainte, în linişte. Pe ici pe colo mai regăsea câte un prieten, un amic… Doar îi făcea uşor cu mâna, nu se oprea…

Pe Igor de departe l-a văzut. Şi el îi fusese prieten, odată, de mult. Igor, dragonul rebel ce veşnic se înfuria şi vărsa fuioare de foc spre ea. Chiar şi acum era tot numai foc! Cumva fata a ştiut că el pe ea o aştepta. Încă supărat. Dragonul, tânăr, impetuos, furibund, nu o iertase.

-Şi văd că nici eu pe el… a gândit fata, simţind focul din inima sa… Of Igor, un pic mai sincer dacă ai fi fost cu tine şi cu mine, tot prieteni am fi fost si acum. Căci tu de asta ai nevoie, prieten drag, de sinceritate!

De cum a spus asta, Igor pe dată s-a îmblânzit. S-a cuminţit. Aştepta acum liniştit ca ea să se apropie mai mult. Fata s-a dus lângă el, la luat de gât, atâta cât putea, şi i-a şoptit:

-Mereu ai fost în inima mea… Şi încă eşti… Păstrează sinceritatea aceasta, căci eu deja aşa am devenit.

Igor i-a zâmbit blând, numai lapte şi miere, aşa cum numai el ştia să o facă. Iar fata a trecut mai departe.

-Mai am 2 valori acum – iubirea şi creativitatea…

Fata a urmat cărarea prinsă de un gând care îi tot dădea târcoale, asemeni unui şarpe… Şi simtea, cu fiecare pas, că e tot mai aproape de o mare încercare. Gândul creştea, devenea mai mare, mai puternic. Şerpuit el se urcase pe umerii ei… Şi-acum aproape o strângea de gât…

-Daaaa, gata! Ştiu!

A strigat fata cu ultima răsuflare…

Brusc şarpele şi-a slăbit strânsoarea şi, lin, a coborât de pe umerii ei. Pe pământ, la picioarele fetei. Şi a devenit o scară înaltă către cer.

-Bine, o fac…

Fata a început să urce, treaptă cu treaptă, pe acea scară. Către cer. Era tot mai aproape de EL. Îi simţea inima pulsând.

-Deci asta era… a suspinat fata cu lacrimi în ochi… Trebuia să mă înalţ până la tine ca să îţi dau creativitatea mea… Căci doar aşa albul e alb, cerul e cer, albastru e albastru, porumbelul din inima mea porumbel… Uite, îţi dau ţie creativitatea…

Fata a privit cerul şi, un zâmbet larg era acolo. Doi ochi blânzi, culoarea luminii, se conturau deasupra ei…
O voce din înalt s-a auzit:

-Tu nu mai păstrezi nimic?

-… Ooo, ba da! Eu mai am iubirea.

-Dar întotdeauna ai avut-o cu tine şi ştii că ea putea să te treacă peste tot. De ce nu ai folosit­-o până acum? E cheia care deschide tot.

-… Mi-a fost teamă să nu o pierd…

-E singura pe care nu o poţi pierde nicicând, oricât ai folosi-o. Mai mult, cu cât o dai mai mult, cu atât ea mai mult creşte în tine. Încearcă.

-Să dau iubirea?!

-Da, dă-o toată!

-Dar… e tot ce mi-a rămas!

-Ai zis bine -  e tot! Şi ţi-a rămas. Iubirea o trăieşti doar dacă o dai. Aşa că dă-o! Dă tot!

-Dar eu ce voi face aşa, fără nimic?!

Zâmbetul a devenit şi mai larg, şi mai blând.

-Abia când nu mai ai nimic devii iubire… Tu încă te temi să devii ceea ce eşti…

-Ba nu!

În acel moment scara a sâsăit, căci şarpele era acum prezent… Se pregătea să urce iar pe umerii fetei…

-Nu, nu vreau să mă strângă iar de gât! Toată viaţa am dus şarpele ăsta pe umerii mei, iar el, uneori, era să mă sugrume!

-Da, ştiu. Acum poţi scăpa pentru totdeauna de el, devenind ceea ce eşti: iubire.

-Dar ţi-am dat creativitatea mea! Ţi-am dat sinceritatea! Chiar şi simplitatea! Lasă-mi iubirea!

-Tu alegi.

Sââââssst!

-Nuuuu! Stai!... Bine, mă învoiesc… Îţi dau iubirea… Asta e tot ce mai aveam… Ia-o… E a ta…

În acel moment două mâinie mari, albe, au cuprins-o blând pe fată şi au ridicat­-o de pe scara şerpuită… O mare uşurare a simţit fata. Aşa cum niciodată nu mai simţise! Nu-i venea să creadă că acum, când nu mai avea nimic, era atât de… fericită! Căci, da, asta trăia! O fericire deplină, împăcată, atotcuprinzătoare, atotştiitoare, atotcreatoare. Atot! Nici o teamă nu mai simţea.

-Uau! Acum simt că pot face orice!

-Da, aşa şi e. De-acum tu poţi face orice. Dar, cel mai important e ceva anume. Căci de aceea a fost tot drumul. Tu ai renunţat încet la tot, devenind pas cu pas ceea ce în urmă ai lăsat. Acum tu eşti iubire, simplitate, sinceritate şi creativitate. Toate la un loc. Ştii asta?

-Da…

-Tu întoarce-te de unde ai plecat şi spune-le oamenilor povestea ta.

-Povestea mea?! Dar ce trebuinţă au ei de ea?! E o poveste simplă… Pe alocuri tristă şi prostească… Acum eu ştiu că singură m-am chinuit şi singură am stat în vraja aceea…

-E, oamenii au nevoie să le spui asta. Să le spui cum vezi tu acum tot.

-Dar eu deja le scriu despre asta… În fiecare zi…

-Nu! Tu trebuie să le vorbeşti!

-…Cum?!

Ca la un semn totul s-a a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost.

O altă cărare se vedea acum în faţa fetei.

Fata şovăia. Era încurcată de toată povestea aceea… O vreme doar a stat aşa, privind în jur. Ea credea că, dacă va ajunge la capăt de drum, cumva totul se va termina. Dar nu! Acum un alt drum se deschidea înaintea ei…

Într-un final, fata a oftat adânc, şi-a dres glasul şi a pornit-o înainte povestind.