Şoricelul din cizmă şi zmeul din cer

A fost odată ca niciodată, un şoricel. Gri-perl, pufos. Avea boticul lung şi mustăţile rare şi ţepoase. Era scumpic, tăcut şi, foarte rar, neliniştit.

Şoricelul locuia, departe de ai săi, într-o cizmă cu carâmb înalt. Avea acolo tot ce trebuia într-o căsuţă de şoricel. Până şi o bucătărie de vară avea micuţul şoricel!

Trăia liniştit. Zilele treceau, una după alta, peste cizma lui.

El, uneori, pleca de acasă prin alte tărâmuri cu căsuţe frumos colorate. Muncea. Ca să îşi poată cumpăra apoi, de la băcănia din colţ, o rotiţă din cel mai bun caşcaval care tare îi mai plăcea!

După o vreme trăită astfel, soricelul a început să nu mai fie la fel de fericit în căsuţa sa. Şi nicimăcar rotiţa de caşcaval nu îl mai încânta la fel de mult...

Într-o zi, când el stătea gânditor în pătuţul lui de şoricel, privind aiurea la TV, a auzit un ciocănit în fereastră. Destul de brusc şi tare ca să îl scoată din răbdări.

-Hei, cine e acolo?!

Degrabă şi aproape furios s-a coborât din pat şi a fugit să vadă cine e.

Dar nu văzu nimic.

-Hm... cineva se ţine de glume... Să ies afară să văd mai bine...

Şoricelul a scos întâi boticul pe uşiţă şi a adulmecat. Nu, nu simţea nimic...

Prevăzător a scos şi capul şi a privit cu mare grijă-n jur. Din nou, nimic...

Atunci a prins curaj mai mult şi a păşit dincolo de prag privind şi cerul.

-Aha! Uite-l!

A strigat şoricelul cu ochii în înalt, unde văzuse un zmeu colorat în curcubeu, care se zbătea bezmetic, dus de vânt în fel şi chip. Aţa cu care ar fi trebuit să fie legat de pâmânt, îl urma şi ea dasând frenetic pe deasupra căsuţei din cizmă.

Brusc, vântul a dus aţa foarte aproape de şoricel, iar el, cu un gest rapid, a prins-o cu lăbuţa stângă! O zvâcnitură puternică a simţit atunci în fir... Un şoc puternic! Până în inimă!

Acum, legat fiind de zmeul din înalt, el simţămite noi avea... Aţa aceea îi aducea, exact ca un telefon, tot ce zmeul sus vedea şi trăia... Îndată s-a calmat...

-Waw... Aproape mi s-a tăiat răsuflarea... Atât de frumos e acolo sus unde e zmeul... Dar tare se mai zbânţuie! Abia îl pot ţine!

A tras un pic mai tare de sfoara care acum îl ţinea legat de zmeul din înalt şi, cumva, a reuşit să ducă zmeul pe o pală de vânt mai potrivită, iar acesta, subit, s-a ponderat din zbaterea lui. Apoi, când a simţit o zvâcnitură puternică în braţul stâng, imediat a tras din nou de sfoară, anticipând următoarea mişcare a zmeului din cer. Acesta, din nou, s-a liniştit!

-Aha! Dacă sunt atent, îl pot pondera... Trebuie doar să simt cum bate vântul acolo sus şi să trag sfoara... El mă ascultă exact ca un căluţ îmblânzit...

Tare îi plăcea şoricelului ceea ce simţea aşa, legat de zmeul acela curcubeu...

Un timp, acolo jos, el doar l-a urmărit cu ochii ridicaţi spre cer şi a trăit adevărate clipe de zmeu...

Zmeul nu ştia ce se petrece pe pământ... Era prea prins în zborul lui... Aşa că micul şoricel a avut timp berechet să se deprindă cu drumul şi culorile zmeului şi pe nesimţite, zi după zi, să ajungă foarte ataşat de el. Nu-i mai dădea drumul deloc... Nicimăcar în somn.

După o vreme, şoricelul a vrut să afle mai multe despre zmeu, aşa că i-a vorbit.

-Bună, ştii, mie nu-mi plac zmeii de fel... Dar de tine a început să îmi placă. Mult. Poţi coborâ un pic să vorbim?

Zmeul, privind de sus, vedea doar un mic şoricel, gri-perl, cu boticul lung. Dar, cine ştie cum, a fost curios să îl vadă mai de aproape, aşa că a coborât din înalt, aproape de micul şoricel.

-Bună... i-a zis... Deci tu vrei să vorbim?

-Da... Dacă nu sunt prea îndrăzneţ...

-Nu, nu eşti... Dar e ciudat căci, de obicei, eu nu cobor din zborul meu ca să vorbesc cu şoricei... Dar tu, nu ştiu de ce, ai reusit să mă convingi... Cum oare?!

-Păi, ştii... Sper să nu te superi şi să pleci... Căci tare mi-ar părea rău... Promiţi că nu te superi?

-... Hă?! Nu pot să îţi promit asta... Nu ştiu despre ce e vorba! Aşa că mai bine zi sincer şi apoi vedem dacă mai stau ori ba!

-Bine... Uite care e secretul: eu prins sunt de sfoara ta de ceva vreme. Vântul a adus-o, pur şi simplu, în lăbuţa mea stângă, iar ea, cumva, acolo s-a lipit. De atunci, clipă de clipă, tu ai fost legat de inima mea şi tot ce tu ai simţit acolo sus şi eu am simţit. Şi tot ce tu ai văzut, şi eu am văzut... Acuma e ca şi cum te ştiu din totdeauna...

Zmeul privea uimit la micul şoricel. Şi, cu cât îl asculta, simţea şi el acea legătură care se crease între ei.

-Hm... Eu cred că dacă vântul e cel care a făcut asta, atunci aşa era menit – tu să ajungi să te prinzi de sfoara mea... Mă întreb, însă, dacă ştii ce însemnătate are asta? Căci, pentru un zmeu, sfoara aceasta şi cel care o ţine sunt foarte importante...

-Cred că am ajuns să ştiu... Căci am văzut că, prin ea, eu uşor te pot struni. Dar să ştii că nu am profitat nicicum de asta! Mi-a plăcut să te simt acolo sus, liber, căci şi eu eram la fel...

Zmeul a tăcut. L-a privit îngândurat pe şoricel. Apoi, fără niciun alt cuvânt, s-a ridicat înapoi în cer.

Dar, în ficare zi, cobora pe pragul căsuţei din cizmă. Să îl caute pe şoricel. Uneori doar se priveau. Nu vorbeau.

Zmeul se bucura acum şi el de ceea ce trăia micuţul şoricel. Căci începuse să simtă şi să vadă la fel ca el. Şi uneori mult discutau despre toate câte le trăiau, unul în cizma lui, altul acolo sus, ca zmeu.

....

Dacă priveşti acum atent la zmeul de pe cer poţi vedea sfoara care pare să-l fi legat de o cizmă pe pământ.

Şi dacă îţi pui şi ochelarii potriviţi, poţi vedea şi vântul jucâdu-se cu desenele la orizont, lăsându-te să întrevezi că povestea aceasta dintre şoricelul din cizma şi zmeul curcubeu, se va schimba curând. Îţi arată, aşa, doar câteva creionări! Cât să te pună în suspans... Şi să te facă să înţelegi că povestea aceasta mică o va duce mai departe. Undeva mai sus, pe un vârf de munte...