O nouă zi.
Prajitura
cu frişcă – azi o savarină gigant - o
secvenţă de câţiva biţi pentru câteva clipe de uitare, de aparentă viaţă
dulce...
Azi am
cedat şi am luat şi o plăcintă cu brânză. În geamul patiseriei era un bug în
matrice – vânzătoare era tipa aceea blondă, nefiresc de zâmbitoare, care vinde,
de obicei, la fast food. Eram pe punctul să îi spun că nici aici nu scăpăm de
ea – care se vroia o glumă nesărată,
când, din spatele meu, aud o intrebare:
-Ce aveţi
de post?
-Covrigi,
plăcintă cu brânză, plăcintă cu carne şi iese imediat şi pizza... îi răspunde zâna blondă...
Da, cam aşa
ceva avem de post...
-Dar pentru viaţă ce aveţi?
-Un serviciu care nu vă place, un pisoi
plângăcios, un fiu urâcios, o minte dusă pe pustiu...
So, ce fac
eu aici?...
El m-a
chemat să viu la el... Dar şovăi. E o reţinere. Mi-e teamă să nu îl
împovărez... Pentru că nu ştiu dacă asta e o soluţie pentru golul pe care îl
trăiesc acum. El va fi mai mult plecat... Eu aş sta mai mult singură...
-Ce fac eu
acolo, singură, cât eşti tu plecat?
-Scrii,
Izuca. Cartea aia. Facem aici tabără de creaţie.
Ideea e
faină tare. M-a pus pe linia de plutire. Dar şovăi...
Poate că
m-am obişnuit prea tare cu suferinţa asta. Atât de tare că nu mai pot ieşi din
ea...
Cum e
posibil ca universul să îmi trimită ceea ce am nevoie – o perioadă mai aproape
de el, dar suficient de singură încât să creez.... Iar eu să şovăi?...
Cam aşa e cu plăcinta asta cu carne de post.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu