Acum bătea ouăle într-un castron, pierdută în gânduri.
Mişcările dezordonate şi energice trădau o mare tensiune interioară. Conţinutul
sărea de jur împrejur, dar ei părea să nu îi pese.
-Da… dreg iar ciorba… Oare a câta ciorbă pe care o dreg
este?... Păi… să calculăm aşa – mâncare fac de pe la zece ani, să zicem că am
făcut în medie o ciorbă pe săptămână… Acum am patruzeci şi doi de ani… O,
doamne, oare îmi pierd minţile?!
S-a oprit din zdrăngănitul năpraznic şi din gânduri… Alături ciorba clocotea aiurea la foc mic…
Privea în gol spre faianţa roz din faţa ei… Părea să fi găsit acolo o oglindă nevăzută ce multe îi arăta…
Privea în gol spre faianţa roz din faţa ei… Părea să fi găsit acolo o oglindă nevăzută ce multe îi arăta…
Brusc s-a rupt din oglindirea aceea bizară, s-a sprijinit cu
o mână de chiuvetă şi aproape frângându-se din genunchi s-a
prăbuşit pe taburet. Lacrimi mari îi curgeau pe obraji. Tăcută, fără niciun
semn, furtuna se abătuse asupra ei… O durere mare îi inundase sufletul… Mintea
ei refuza să mai cuprindă momentul… Se abandonase cu totul…
S-a scurs, pur şi simplu de pe taburet, asemeni unui lichid vâscos… Erau acolo durerea şi suferinţa toată care, asemeni lavei,
răbufniseră la suprafaţă. Acum era în genunchi cu faţa pe taburet… Plângea
şuierat, mocnic… Bocea…
-Uite aşa înnebuneşti… Uite cât de simplu e să te laşi dus
de val… Şi da, îl urăsc! Îl detest pe el… Bărbatul… Oricare a fost până acum în
viaţa mea şi care n-a ştiut să mă iubească… Când eu atâta l-am iubit… Uite aşa
ajuge o femeie să fie nebună… Din cauza lui…
O vreme a rămas aşa, şuierând cuvintele… Acolo, în genunchi…
Era o femeie îngenuncheată de durere…
Deja se întunecase. Ciorba tot fierbea. Scăzuse mult… Ea s-a
ridicat cu greu de jos, şi-a şters faţa schimonosită cu dosul palmelor…
Se simţea goală pe dinăuntru. Obosită. Terminată.
-Eh, nu avem ce face… Mergem mai departe-acum… În fine, hai să dreg şi ciorba asta…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu