Atenţie cu pianul pe scări – e plin de amintiri

Am hotărât să îmi vând pianul. Dacă am reusit eu să îmi vând pisica, cu pianul ar trebui să fie floare la ureche...

Sunt şi câteva amintiri în el... Dar pe acelea le pot păstra, nu?!

E cineva care şi-a vândut pianul cu tot cu amintiri?! Nu cred...

Cine cumpără pianul, ia doar pianul! Îl scutură de amintiri acolo, în pragul casei! Ţi le lasă morman! Te împiedici o vreme de ele, poate mai şi cazi în păreri de rău, apoi le iei şi le aşezi la presat ca să le poţi pune uşor prin colţurile uitării.

 .......

Eram deja în clasa a 5-a când profesoara de muzică mi-a chemat părinţii la şcoală să le zică că am talent, domnule, şi că e vremea să cumpere o pianină. Că fata deja mergea la pian de 2 ani şi nu avea instrument. Exersa acasă pe o hârtie tipărită. O claviatură de hârtie. Nu suna nicicum... Doar crea refleze condiţionate.

Dacă m-ar fi intrebat şi pe mine:

-Măi fată, ţie îţi place treaba asta cu pianul, sau ba?!

Le-aş fi răspuns:

-Ba! Ba mai mult! O detest! Profa mă ciocăneşte cu creionul peste degete când greşesc...

Dap, nu-mi plăcea... Dar pe mine nu m-au întrebat...

Ai mei, intelectuali cu dorinţă de a oferi copiilor lor ce-i mai bun în educaţie, şi-au vândut maşina(o Dacie, desigur; una verde machedonesc) şi i-au luat plodului cel talentat pianină! Una din cele făcute la Reghin. Şi acum îi ştiu preţul: 23 de milioane! Frumoasă tare! Lăcuită, culoare mahon, cu 8 octave, 3 pedale şi placă de bronz! Nu că nu ar avea toate placă de bronz...

Îmi amintesc că eu taman veneam de la şcoală când ei urcau pianina pe scări. La etajul 1. Grea tare! Erau acolo 4 tineri(studenţi care se nimeriseră prost în momentul acela – stăteau de vorbă în faţa blocului...), doi vecini, nenea cu transportul şi ai mei... Toate bune şi frumoase... Cumva au urcat-o ei... Dar nămiloaia nu intra pe uşă! Căci apartamentul acela nu fusese proiectat pentru o pianistă ca mine! Cumva ar fi trebuit să o plieze de la mijloc ca să o bage pe holul în formă de L.

Ingineri fiind, ai mei au găsit soluţia: au răsturnat-o pe muchia laterală(claviatura era acum paralelă cu tocul uşii), au răsucit-o(bine era dacă puneau şi o pătură pe jos... că julitura aceea aşa a rămas), au fixat-o de-a lungul celeilalte laturi a holului şi au pus-o pe poziţia ei firească. De acuma fu uşor să o împingă de-a lungul holului până în sufragerie. Mai ales că avea roţi. După toată mişcarea asta a necesitat un acordaj.

Cumva ai mei au aflat că nu prea avea metodă profesoara mea şi  mi-au găsit o altă profesoară. Care a reusit să îmi şteargă traumele de mic-mare pianist şi să mă pună pe poziţie. Chestia e că fata, adică eu, era mai degrabă poetă decat pianistă! Aşa se face că, de la un anumit moment, am descoperit că pot să mă rătăcesc pe drumul dintre casă şi profesoară...

Mă trimiteau ai mei de acasă cu banii, cheia de gât şi partiturile în traistă, dar eu nu mai ajungeam la destinaţie... Bine că nu exista telefon mobil...

He! Şi ce fain era să pierd vremea pe malul mării... Sau doar aşa, căscând gura prin oraş...

Ciudat, dar nimeni nu s-a supărat.

Nici ai mei şi nici profesoara. Au înţeles că nu era acela drumul meu. Şi nu m-au mai sâcâit. Dar, chiar şi aşa, am făcut vreo 8 ani de pian. Destul cât să învăţ să descifrez o partitură şi să pot cânta Sonata lunii complet!

Pianina a fost şi împrumutată o vreme. Vecinului.

Eu zugrăveam, era praf peste tot. Pianina stătea în mijlocul sufrageriei înfăşurată în pături. Dar se umplea de praf... Şi bine nu-i era deloc acolo.

Vecinul, după două pahare de bere, a venit cu întrebarea:

-Fiică-mea are pianina la Bucureşti şi vine în vacanţă acasă. Nu are la ce să exerseze. Nu îmi împrumuţi pianina ta?

Nu mică i-a fost uimirea cand i-am răspuns imediat, fără să mă gândesc de două ori:

-Ba da! Cu mare drag! Ba chiar mă bucur să o luaţi! Şi, dacă îi place, poate rămâne la voi.

Atunci a ieşit pianina din casă, pe holul acela L. Dar acum ştiam schema cu răsturnatul pe o rână. Iar holul vecinului era unul conceput pentru un pianist(deloc întâmplător, căci fata lor chiar avea talent şi studia la Bucureşti de-acuma, cu profesori renumiţi). Odată fixată pe poziţie în uşa lui, pianina doar a fost împinsă pe roţi.

Dar nu a rămas la ei... La un moment dat pianina s-a întors acasă...

Un timp am înghesuit-o în cameră la Simba. O mai deschideau prietenii lui şi zdrăngăneau la ea.

Apoi am acordat-o iar şi am scos-o la vânzare...

A mai durat câţiva ani până am şi găsit cumpărător... Din nou într-un moment în care făceam renovări prin casă şi pianina mă încurca.

După un timp, doborâtă de regrete, mi-am luat un pian electric. Fain tare! Cu mai multe tonalităţi. Putea suna a vioară, orgă, clavecin sau pian clasic. Puteai înregistra ceea ce cântai pentru a folosi ca acompanient apoi. Da, o vreme m-am jucat pe el.

Deşi oferea mult mai multe posibilităţi decât pianina clasică şi nici nu necesita acordaj... Pianul electric nu s-a lipit prea mult de mine.

Acuma îl privesc şi mă întreb de ce l-oi fi luat... Că nu îmi trebuia...

A, da, ştiu! Era la ofertă! Era o reducere de 45%! Şi transport gratuit!

Daia l-am luat...

E, acum e la vânzare...

Ca să pot spune că, în viaţa asta, am vândut două claviaturi.

Eu copilul care am început prin a exersa pe o claviatură de hârtie, ciocănită cu un creion peste degete, acum îmi vând pianul. A doua oară!

E cineva interesat? Se dă doar pianul cu cele 4 tonalităţi, fără amintiri! Pe alea le păstrez eu...