Nu pot trece uşor peste cuvintele astea. Sunt spuse de tine,
haiduc despletit, în noaptea de reset(Revelion). Da, am notat cuvintele tale,
căci m-au atins. Nu ştiam ce voi face cu ele, dar nu le puteam lăsa să se
piardă… Nici acum nu ştiu exact, dar simt dorinţa să le dau mai departe. De
ce?! Pentru că e minunat să trăieşti ceea ce trăiesc acum şi vreau ca toţi cei
din jur – şi mai ales cei care mă cunosc
şi ştiu ce drum alambicat şi futuristic am urmat până aici – să ştie că
sunt bine, atât de bine că tac ca un mâţ mic şi răsfăţat cuibărit în sânul
universului. Nici miau nu mai zic! Tac, torc şi mă răsfăţ, uneori cu burtica în
sus…
Şi mai vreau ca tu să ştii ce a fost Bucureştiul acela zălud…
Da, aşa e! Am plecat la Bucureşti cu gând să fac blog şi o
nebunie ca să ies din cotidian. Şi, poate,
şi să mă răzbun un pic pe tine că ai plecat şi m-ai lăsat singură… Aici scot
limba.
Ce poate fi mai cretin decât să faci nebunii în ajun de Crăciun?!
În loc să petreci ca omul normal la cap, acasă, cu cei dragi… Nu e de mine aşa
ceva, indubitabil!
Şi dacă o să mă vezi vreodată
stând la masa de Crăciun cu sarmale şi cu tobă, ascultând colinde cu Irina
Loghin sau Fuego, să ştii că ceva e greşit. Dar rău de tot! Că pe undeva o
lampă mi-a filat!
Nebunia asta cu plecatul la Bucureşti şi-a avut şi ea rostul
ei… Acum bine ştiut de mine…
Blog nu a ieşit, că nu ăsta era gândul băiatului… Dar nici
altceva. A fost un test pentru ceea ce simţeam pentru tine. Şi nicimăcar nu conştientizasem… Ajunsă
acolo şi pusă în faţa testului, am realizat cu toată fiinţa mea că sunt
îndrăgostită până peste urechi de tine!
Ba mai mult: în alte circumstanţe, băiatul de la Bucureşti ar
fi fost atracţia aceea nebună din vacanţa petrecută în Vama Veche! Vacanţa
aceea pe care nu o vei uita toată viaţa! Căci…
aşa, în iţari, ie şi opinci, pus pe glume şi tandreţuri, pe iubit şi dăruit tot
femeii de lângă el… Cu siguranţă putea fi o mare atracţie!
Dar nu a fost!… Căci… Inima mea e dată… Ţie…
Şi iat-o pe Iza cea zăludă plecând în zori de zi, de îndată
ce ştia că circulă Metroul, în dimineaţa de Crăciun, singură pe străzile
Bucureştiului, căutând drumul înapoi către casă… Căci am plecat… Aşa, ciufulită
şi uşor ameţită de wiskey… Tristă, dar şi liniştită… Cu o mare iubire în inimă…
Pentru tine…
Da, el băiatul de la Bucureşti, s-a supărat rău pe mine… Dar
ştiu că a înţeles perfect ce s-a întâmplat, căci ştia de tine… Numai că orgoliul masculin poate fi foarte
mare, chiar şi în iţari, ie şi opinci…
Deci, Bucureştiu ăsta zălud a fost cam aşa: acolo mă aştepta
un bărbat cu totul deosebit, aşa cum rar întâlneşti(ce e al lui e pus deoparte, căci e un alchimist cu suflet fain şi multe femei poate ferici!) dornic să îmi ofere experienţa unei vacanţe de neuitat, dar
eu m-am desprins din braţele lui(destul
de insistente…) şi m-am întors, cu inima plină de iubire, la tine…
Da, am fost zăludă! Dar, poate, aveam nevoie de nebunia asta
ca să văd adânc în inima mea… Căci aşa am aflat că eşti Acel bărbat la care mă întorc, în ciuda celei mai mari tentaţii posibile!
Cum crezi tu că altfel
eu, Iza, neam de opincă, aş fi putut refuza un băiat ca el?!
Dar am putut… L-am supărat… Cumplit! Nu mai suntem nicimacar
prieteni acum, sau fraţi de opinci… Şi toate pentru că tu mi-ai umplut inima…
şi întreaga mea fiinţă vibrează acum odată cu tine…
A fost un test… Căci era greu de crezut sau de înţeles că e
posibil ca în numai o săptămână să ne lipim atât de tare unul de celălalt…
Acuma, de restul pe
care “să îi fută dracu’”, nu ştiu ce să zic. Cred că sunt cei din jurul tău
care… Care încearcă să te ţină acolo, pe loc. Dar ştiu că nu de ei îţi pasă ţie
acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu