Oare câte poţi trăi aşa, în vârful patului, cu un Ivan la
picioare?! În linişte şi armonie deplină cu toate. Chiar şi cu florile uscate
din ghiveci. Cu căştile în urechi(Simba doarme, nu ştiu pe unde a umblat azi
noapte, dar e ok acum) ascultând Chris de Burgh – love songs… Un dar de la tine…
M-am trezit cu cutia de mesaje plină de tine. Cu mesaje de
la tine… Gânduri, flori, cuvinte sincere…
Şi ştiu că eşti acolo, undeva în cizma aceea de ţară, sau în
ţara aceea de cizmă… Acolo, în carâmbul ei… Şi te gândeşti la mine. Respiri cu
mine. Mă iubeşti.
Iar eu stau cu palmele deschise şi primesc toate senzaţiile
şi toată fericirea… Sunt ca o floare scăldată în raze de lumină…
Cum aş putea să le pun toate cap la cap acum?... E atât de
frumos, atât de… curat, atât de celest ceea ce simt, dragul meu…
Tu ai venit cu toată cunoaşterea despre iubirea asta
posibilă.
Am vorbit despre asta: despre deschiderea unui bărbat de a se dărui în relaţia cu
femeia iubită. Mi-ai spus că în familia ta mai toţi bărbaţii sunt aşa: ştiu să
iubească!
Şi atunci am concluzionat noi că iubirea asta e în gene. Nu
în AND, ci în gene… Că te naşti cu ea…
Eu doar citisem despre ea. Pe ici pe colo am furat, poate, clipe
trunchiate despre posibilitatea infinită de a merge mai departe, dar, de
fiecare dată, el, bărbatul, s-a oprit speriat în prag… Căci simţea că pierde
teren… Că se lasă în voia sentimentelor… Şi nu ştia ce va urma…
Dar tu, om al muntelui, tu ştii! Tu ştii ce înseamnă să fii
acolo sus, la 250 de m de potecă, distanţă pe verticală, fără coardă, singur…
Tu cu tine însuţi, liber, aproape de cer.
Tu ştii! Tu chiar ai trăit o iubire mare. Până ce moartea v-a despărţit. Şi dincolo de
ea…
Şi ai venit acum cu toată cunoaşterea asta pe drumul meu.
Fără să ştii, ai găsit exact cuvintele potrivite… Tonul
potrivit… Ca să mă linişteşti, să mă domoleşti, să mă faci să rămân lângă tine,
uneori cambrându-mă ca un inorog înaripat, dornic să se mai arunce încă o dată
din înalt… Tu mă mângâi uşor pe grumaz… Mă linişteşti cu vorbe abia auzite… Iar
eu rămân cuminte… Mai bat uşor, a nerăbdare, cu copita în nori… Tu îmi şopteşti
din nou că lucrurile noi se încep în primăvară… Eu nu ştiu să fac planuri, căci
asta sunt: le iau toate exact aşa cum vin, năvalnic, călare pe vânt şi
curcubeu, le urc năprasnic şi le cobor cu zgomot bubuitor toate culmile. De
cele mai multe ori cad ca un zmeu din înalt. Atunci mă doare…
Dar tu ai găsit exact cuvintele potrivite, ca într-o vrajă,
să mă ponderezi… Să mă tragi de atenţie…
Nu le înţeleg eu toate, dar am încredere în tine şi, oricum,
îmi e mult mai bine aici, cuminte lângă tine, decât aiurea prin văzduh…
Mă încurejezi să fac ceea ce îmi prieşte. Să nu îmi pun
limitări de la nimic din ce îmi place! Fotografie, scris, Godeni… Şi asta mă
cuminţeşte cum nu credeam că e posibil.
-Dar, toate se încep în primăvară, Izucă dragă… Căci aşa e
rostul.
Aşa ca stau cuminte aici, în pătuţ, sub pătură, cu Ivan la
picioare… Şi nu mă mai întreb nimic, doar trăiesc, în simplitate şi… sintonie
deplină cu primăvara ce vine… Atunci voi scoate capul din zăpadă şi voi înflori
lângă tine, în cele mai curate culori…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu