“Sunt prea beat ca să merg cu covorul fermecat...”

A fost o dată ca niciodată, o seară cu un prieten drag la o cană cu vin fiert. Căci aşa se cuvine în ianuarie. Vin fiert cu gutui, măr şi scorţişoară. Şi multe poveşti.

Pe Andriuşca l-am cunoscut în urmă cu vreo 4 luni la cursul de fotografie. Venise şi el acolo, la Barissimmo, în ziua aceea. A salutat şi s-a aşezat pe scaun, lângă mine. În dreapta mea. Tăcut asculta poveştile profesorului.

Între noi conexiunea s-a creat imediat, căci e clar, în alte vieţi am fost surori! Nu e niciun dubiu!

Nu ştiu dacă vi s-a intâmplat vreodată ca un om să vă devină drag asemeni unui frate mai mic în numai câteva minute... Cam aşa a fost treaba cu Andriuşca.

Ba mai mult, ai lui părinţi şi bunica (draga de bunica...) au fost de acord să mă înfieze! Au zis ei că o farfurie cu mâncare de fasole au să îmi dea şi mie, numai să mai trec pe la ei! Asta da invitaţie! Vă întreb eu acum, dar să fiţi sinceri-sinceri de tot: de câte ori vi s-a întâmplat să se ofere cineva să vă înfieze?! Eeee?!

Eu mărturisesc că asta e a doua oară... Se vede treaba că o persoană minunată ca mine, fără pretenţii la mâncare(dacă îmi dai o zeamă cu ceva legume în ea şi multă-multă apă, îmi e de ajuns!) şi mereu dornică să asculte poveşti noi(mai ales de la bunica...), e candidatul perfect la înfiat! Dacă mă mai plimbi o ţâră şi prin grădină şi îmi relatezi despre tot ce ai pe acolo, fir-de-a păr, şi mă mai şi laşi să te pozez ca pentru un documentar, m-ai făcut un copil fericit!

De aici si până la plimbări zănatice târziu în seară, cu Andriuşca şi cu camerele foto de gât, la vânat de maşini în mişcare sau copii pe role, a fost doar un mic-mic pas. Eram exact ca doi căţeluşi ieşiţi la alergat de obiecte în mişcare. Numai că nu le lătram!

Provocarea era să facem fotografii noaptea, fără bliţ, şi sa surprindem mişcarea. Eeee?! Nu e treabă uşoară!

Pentru variaţie, am mai stat noi vreo oră să pozăm trei felinare prinse de un perete. Le-am pozat de le-am julit! Şi o altă oră să ne jucăm cu umbrele care se proiectau pe un perete... Sau...

Eeee, odată ce ieşeam cu aparatele foto în mână, găseam noi ceva demn de imortalizat! Ce nu vedea el, vedeam eu şi invers!

Hm... E minunat să ai un prieten ca Andriuşca...

Dar doi?!

Hihi!

Nu glumesc! Eu chiar mai am un astfel de prieten! Dar asta e altă poveste cu bere cu chili!

Aseară, după o cană de vin fiert pe undeva prin Piaţa Ovidiu, desigur am luat-o la pas către oraş, cu camera în mână. Doar eu, că el, Andriuşca, avea doar un covrig. Am profitat cât am putut, căci eram la numai doi paşi de stradela Vântului... De treceţi pe acolo, musai, opriţi-vă măcar preţ de o fotografie!

Apoi, haililo, am continuat drumul către centru. Oprindu-ne la fiecare colţ şi lumină. Trebuia să profit de umbra cu covrig în mană a lui Andriuşca...

În faţa uşii rotative de la Ibis vântul zănatic zburătăcise covorul. Părea acum aterizat. Forţat!

-Andriuşca, hai să luăm covorul fermecat!

-Ţţ! Sunt prea beat ca să merg cu covorul fermecat!

L-am privit mai bine. Şi mi-am zis în barbă că o să scriu despre asta, că prea a sunat bine!

Urma să îi găsesc un pseudonim pentru poveste, dar, vorba lui:

-La câţi îţi citesc blogul, n-o să mă recunoască nimeni!

Şi a scos limba la mine. Desigur, l-am îmbrâncit zdravăn, apoi l-am adunat de pe jos...

Aşa că am o întrebare: câţi dintre voi îl ştiu pe Andriuşca din povestea asta, cel care e “prea beat ca să meargă cu covorul fermecat”?

Vă mai dau 2 indicii: Andriuşca e neam de pirat şi are un obiectiv foto(un 200) pe care îl mai uită la mine...