Casa din nori

Era o zi luminoasă de martie. Zăpada încă nu se topise. Fata ieşise în pragul cabanei. Desculţă. Îmbrăcată doar în cămaşa aceea care îi venea până aproape de genunchi. Cămaşa lui. Privea printre gene, căci soarele dimineţii o orbise, către vale. El era acolo, în hambar. Se dusese să taie lemne pentru foc.

Cu capul lăsat pe spate, într-o alintare de copil răsfăţat, cu buzele ţuguiate ca pentru sărut şi părul răvăşit, ea îi şoptea uşor numele.

Era un joc al lor. El o auzea oricum fără cuvinte. Era de ajuns ca ea doar să se gândească la el. Comunicau deja pe alte căi.

-Maaaariusss... Maaariuuuusss...

Da, se alinta. Căci era o răsfăţată. Ea, femeia care căutase întreaga viaţă iubirea aceea, acum o trăia.

-Maaaariuuuusssss...

Băiatul a ieşit pe potecă. Părul lui grizonat, lung până peste umeri, unduia blând în bătaia vântului primăvăratic. Razele soarelui îl luminau din spate. Părea a fi într-un nimb de lumină. Când ochii lui blânzi, plini de iubire, au găsit-o pe fata aproape goală, înfrigurată, din pragul uşii, fiinţa lui întreagă s-a luminat.

S-a îndreptat de spate, a lăsat toporul şi a pornit-o în sus, către cabană.

-Izucăăăă, închide degrabă uşa că ţi-i frig! Viu îndată!

Fata i-am zâmbit poznaş şi fără să se gândească de două ori, a pornit-o la vale, cu picioarele goale prin zăpadă, către el.

-Izucăăăă, lasă poznele! Intră în casă!

Degeaba, fata deja era pe drumul către el. Pe la jumătate fata s-a împiedicat. Dar el a ajuns la timp cât să o prindă din cădere. A ridicat-o în braţe ca să o desprindă din zăpadă, a strâns-o cu drag la piept, şi-a apropiat buzele de faţa ei rumenă într-un sărut abia simţit...

-Izucă, de ce îmi faci asta?... Că numai o răceala ţi-ar mai trebui acum... Uite cât eşti de îngheţată... Te-aş lua un pic să te frec cu zăpadă ca să te încălzeşti, dar nu vreau să te spării prea tare... Tu, iubire mică, de ce nu ai răbdare? Că viu eu singur lângă tine...

El o mustra blând. Ea îşi cuibărise capul ciufulit la pieptul lui. 

Încet a ridicat ochii către el şi şi-a încolăcit mâinile în jurul gâtului său.

-Mariuussss, îmi era dorrrr de tine...

-Dapăi ştiu! Dar te-am lăsat dormind. Era frig în cameră că s-a stins focul... Tăiam lemne acum... Of, iubire mică.

El pierduse şirul...

A parcurs drumul înapoi către cabană aşa, cu ea în braţe, tăcut. Într-o continuă îmbrăţişare.

Soarele, dinspre creasta de la răsărit, îi învăluia acum pe amândoi în lumina lui. Îi poileise. Aşa cum urcau către vârf, păreau a merge spre cer.

Cabana îi aştepta cu uşa larg deschisă. Printre nori.

Acolo iubirea îşi găsise locul şi timpul se oprise din mersul lui...