M-a cucerit cu un zâmbet într-o cameră de hotel cu vedere la mare, pe după colţ

Privesc in urmă... Au trecut doar 42 de zile de atunci şi retrăiesc momentul ca şi cum abia s-a întâmplat. Ziua în care noi doi ne-am întâlnit faţă în faţă... Tu erai venit cu avionul din ţara cizmă, eu doar de la câteva străzi distanţă, pe jos.

Nu, nu puteam urca la el fără card de acces. Credeam eu că dacă o iau pe scări o să răzbat, dar m-am înşelat – erau încuiate uşile de pe paliere. Aşa că m-am întors la recepţie să urmez procedura hotelului.

Dintâi au sunat în camera lui.

-Bună ziua, aşteptaţi pe cineva?

Ascultam distrată convorbirea. Mi s-a părut că a durat un pic cam mult răspunsul lui.

“Poate a uitat că vin... Ar fi culmea! A bătut atata drum până aici, iar aici uită de mine...”

Nu, nu uitase. Recepţionera mi-a zâmbit discret, mi-a dat un card de acces, mi-a zis numărul camerei şi m-a îndrumat către lift.

I-am ciocănit în uşă. Din nou, mi s-a părut că a deschis un pic cam greu... Poate a adormit... poate era în baie...

Chipul lui în cadrul uşii. Da, el era... Îl ştiam deja din câteva fotografii pe care mi le trimisese... Părul lung, grizonat... era prins în coadă.

O vreme am cercetat camera. Era micuţă şi curată. Apoi m-am dus la fereastră.

-Oooo, dar nu ai vedere spre mare!

-Apăi nu...

-Dar trebuia să ceri cameră cu vedere la mare...

-Lasă că e foarte bună şi asta. Şi apoi se vede marea.

-Da, pe după colţ.

-Lasă, că o văd pe vecina de vis-a-vis. E tare vrednică! De o oră spală geamurile!

M-am aşezat pe marginea patului. A venit lângă mine. Nu mă privea. Vorbea. Din când în când îi mai puneam câte o întrebare.

Uneori, cu coada ochiului, mă privea.

Ştiam că dă răgazul să îl studiez în voie.

-Ooo, ce bei aici?

-Wiskey.

-Vreau şi eu!

A pus în pahare. Am ciocnit.

Gheaţa s-a spart.

Am mai sporovăit o vreme.

Îmi plăcea omul acela. Avea ceva familial...

Simţeam pornirea să mă apropii de el. Uşor m-am sprijinit cu umărul meu de umărul lui. S-a oprit din vorbă şi m-a privit în faţă.

-Ştii, ai avut dreptate... e ca şi cum te stiu de mult... Şi îmi place ceea ce văd. Marius, îmi placi!

-Da'păi, Iza, şi tu îmi placi. Dar eu ştiam asta dinainte să viu. Prietenii mi-au zis că mare greşeală fac, că dacă tu nu ai să vii n-am făcut decât să pierd vremea. Că da, era posibil să nu vii. Dar mi-am zis că nu contează ce va fi. De vii ori ba, eu drumul ăsta îl fac.

-Da’ cum să nu vin?! Tu baţi atâta drum până aici, iar eu să nu fac nici măcar un pas?! Nu se cădea!

-Iza, tu puteai să faci şi asta...

-Nu, nu puteam.

Acum doar îmi zâmbeşte. Da, acesta e zâmbetul cu care m-a cucerit... Fără cale de întoarcere. Din clipa aceea ceva a început să se schimbe în mine, în jurul nostru, în vieţile noastre...

În seara aceea am mers la universitate la un concert de colinde. Şi mai tot timpul mâna mea a stat cuibărită în mâna lui... Firesc, simplu, ca şi cum acolo era locul ei de când lumea şi pământul.

Eram deja a lui Izucă... Şi aşa am rămas...