Serenada măgarului

E deja târziu în seară. El e pe balcon, vorbeşte cu ea...

O mustră uşor pentru dezinvoltura cu care ea povesteşte despre ceea ce trăieşte. Tuturor. Fără reţineri. Căci ea e atât de fericită... Şi împarte din fericirea acestora şi celorlalţi. Le povesteşte tot, astfel ca ei să ştie că e posibil, că există iubirea.

Ea pierduse aproape tot până atunci. Când el a apărut în viaţa ei, ea era deja pregătită pentru tot ce va fi urmat, căci a avut, din plin, deschiderea sa primească tot ceea ce el venise să ofere. Asemeni unui copil înfometat, ea lua tot ce primea şi îşi îndesa prin buzunare... Uneori de-a valma!

Acum trăia o poveste incredibilă de iubire şi împlinire. Şi numai la asta era atentă. Savura fiecare clipă cu atenţie şi prezenţă maximă. Renăscuse din propria cenuşă... Acum era o femeie frumoasă, plină de viaţă şi bucurie.

-Dar eu nu am niciun merit în asta, iubire mică... Prea mă ridici în slăvi... Tu erai aşa, femeia aceea frumoasă... Că nu te vedeau ceilalţi aşa cum eşti, e problema lor... Căci eşti minunată, draga mea...

-Tu mă cerţi acum că am zis la toată lumea despre noi?...

-Nuuu! Dar cum să te cert?!... Doar că prea mă ridici în slăvi... Eu chiar nu am niciun merit... Cine mă cunoaşte şi aude ce spui tu, zice că nu sunt eu acolo... Că nu e adevărat...

-...Tu nu ai de unde să ştii cum e... Căci eu zic despre ceea ce simt... Şi ştiu cum mă simţeam înainte de tine... Şi cum mă simt acum... Şi am văzut cum mă priveşti... Toată frumuseţea pe care tu ai găsit-o în mine şi care a început să se manifeste şi pe care acum o pot vedea şi alţii... Toată frumuseţea aceea era în ochii tăi... Da, meritul tău e că ai fost acolo lângă mine, exact aşa cum eşti, fără să faci nimic special, fiind doar tu însuţi. Şi fiind atât de sincer... E sau nu e meritul tău, lângă tine s-a produs schimbarea!

-... Ei, Izucă, prea mă ridici tu in slăvi...

Atunci a început măgarul să cânte! Acolo, târziu în noapte de-acuma, sub cerul fără stele, un măgar care auzise tot ce se vorbise, de acolo de sus, de pe munte, se băga în seamă... Era plin de viaţă, nu-i păsa că era târziu şi trezea tot satul. Ihăia cu patimă! Văzduhul răsuna! Iar ea, fata aflată la mii de km distantă, l-a auzit şi s-a bucurat.

-Auzi, până şi măgarul te ceartă că mă cerţi!

-Dar nu, Izucă, măgarul te-a simţit cât eşti de frumoasă... Acum îţi cântă ţie... Iubire mică... E o serenadă pentru tine, d-aici de departe.