Iubire, primul nostru sărut e cumva la tine?!

Uneori imaginea ta e atât de vie încât îţi simt prezenţa.

Aici, în faţa mea.

M-am cuibărit în fotoliu cu iarbă de mare. Evoc amintirea clipelor de început.

Mărturisesc că nu îmi amintesc primul nostru sărut... O vreme scormonesc prin senzaţii...

Da, mă ţii de mână şi mi se pare firesc. Dar încă nu m-ai sărutat... Căci îmi amintesc că mi-a luat mâna în mâna ta firesc. Şi eu eram uimită... Nu, nu mă sărutasei.

Acum suntem pe stradă. Încă mă ţii de mână... Îmi place atât de mult încât nu mai cutez să fac niciun pas fără prezenţa ta. Dar încă nu m-ai sărutat...

Acum mă impacientez şi te strig:

-Iubire, tu mai ştii când a venit sărutul?!

Cu ochii închişi te aduc din nou aproape de mine. Până ajung să te simt... Şi ştiu că şi tu mă simţi, acolo unde eşti acum... Poate că te-ai oprit o clipă din lucru şi zâmbeşti... Da, eu zâmbesc...

Simt căldura ta... Îţi simt privirea... Zâmbetul...

-Dragul meu, caut primul nostru sărut... L-am pierdut... E cumva la tine?! Poate l-ai înghesuit în bagajul acela... Eu nu îl mai găsesc...

Zâmbeşti, mă ţii de mână. Cu privirea mă înveşmântezi în iubirea ta... Dar eu nu mai găsesc primul nostru sărut şi, de-acuma, mi-i ciudă!

- Iubire, tu mi-ai luat sărutul acela de început... Şi-l vreau înapoi! Dă-mi rogu-te primul nostru sărut!