Femeie binecuvântată de iubire

Tu mă simţi. Atât de bine că nu mai pot avea secrete faţă de tine.

Ştii totul de îndată. Şi da, ai primit şi mesajul meu nespus cum că gata, părăsesc, din nou, vaporul, mă arunc cu capul înainte în cădere liberă.

M-ai prins din zbor. Între palmele tale mari. Ca pe un pui de boscuţă care, neştiind să zboare, mai încearcă odată zborul. O broscuţă ţestoasă, un pic prostuţă.

Cu inifinită răbdare şi linişte în voce, mi-ai spus, pentru a nuştiu câta binecuvântată oară, că eşti lângă mine, suflet şi iubire. Că, deocamdată, planurile se urzesc. Se ţes. Căci tu, omul care a urcat pe munte, ştii că drumul trebuie înainte pichetat. Eu, om de la mare, ştiu aruncatul năpraznic în valuri!

M-ai ridicat, m-ai sărutat, mi-ai şters lacrimile, m-ai strâns apoi aproape de inima ta şi mi-ai şoptit: “Izucă, dacă nu îţi spun nu înseamnă că nu e... Doar că eu nu îs obişnuit cu cuvintele... Îmi eşti dragă, Izucă... Şi te vreau în viaţa mea. O ţâră de răbdare doar mai ai, iubire mică.”

M-am pus din nou pe drum, urmez iar harta şi planurile ce mi le făcusem.

Privesc linia orizontului. Multă lumină e acolo.