Mecanism elveţian în aşteptarea primăverii

Cu fiecare zi care trece o hotărâre mare creşte în mine.

Simt cum toate încep să lucreze în interior de parcă s-ar porni un mecanism elveţian.

Rotiţele sunt acolo, le simt distinct! Şi încep să văd că între ele există o fină conexiune. Că fiecare componentă, oricât de mică ar fi, are rolul de a o angrena pe cea de lângă ea. Şi că toate vor porni angrenajul acesta care se urzeşte în interiorul meu... Din ce în ce mai bine închegat, mai bine motivat, mai bine susţinut de univers.

Nu mai este mult şi va începe lucrarea. Simt asta cu fiecare fibră din fiinţa mea!

Lucruri care înainte mă speriau şi care ridicau în drumul meu baraje care necesitau timp pentru soluţionare, acum se dizolvă ca într-o ironie mistică... Toate îmi par acum, dimpotrivă, prâsleaz să trec mai departe...

Ideea el mi-a dat-o! Propunerea pentru luna aceea la Godeni necesară ca noi doi să ne obişnuim unul cu celălalt a venit din partea lui. Iar eu am fost surprinsă de idee! Primul sentiment a fost: dar asta trebuia să decid chiar eu!

El a fost cel care mi-a indicat locul şi momentul.

-La Godeni, Izuca, în primăvară, căci atunci se încep lucrurile noi...

Daaaa! Sigur că aşa e! Cum de nu am văzut asta mai devreme?! Eu asta trebuie să fac!

Port în mine o carte nescrisă. De mulţi ani. A dospit acolo, în interior, ca un cozonac cu rahat, nucă şi cacao! Îl privesc, e pe masa mea de lucru, pregătit să fie băgat la cuptor...

Acolo, la Godeni, în primăvară, departe de oraş, departe de job-ul care mă demotivează total, departe de Simba care s-a lipit prea mult de mine şi are nevoie de un şut în dos, departe de pisicile care nu mă lasă să dorm noapte de noapte, departe de tata ale cărui cântece tot nu le înţeleg şi cu care abia de mai pot schimba două vorbe, departe de orice tentaţie... În singurătate şi sinceritate deplină cu mine însămi, fără nicio punte de întoarcere la confortul actual... Susţinută curând şi de el, partenerul hărăzit să îmi arate drumul şi să le ticluiască pentru mine, omul de la mare care nu ştie să picheteze drumul...

Doar cu strictul necesar la mine. Pe mine. Căci ce e important port în interior... Restul ştiu că voi găsi, întotdeauna, când va fi nevoie.

Da, mai e puţin... Şi mecanismul acesta minunat care deja ticăie în aşteptarea primăverii, va porni ca uns!

Iar eu, având tot sprijinul divin, voi scrie cartea aceasta!

Acolo, la Godeni, din primăvară voi coace cozonacul vieţii mele cu rahat, nucă şi cacao!

Căci aşa e scris.