Obisnuinţa şi programele din copilărie ne pot ţine pe loc...

Constat că încă am tendinţa de a face lucruri în care nu cred... Obişnuinţa e atât de mare, încât aplic în continuare pentru job-uri pe IT pe care nu le vreau!

Aşa că stau eu acuma şi despic un pic firul în patru ca să mă dumiresc de ce fac asta...

Ştiu atât de bine că nu asta e calea mea, că ceea ce vreau să fac e ceva legat de fotografie şi de scris şi că toate încep cu o perioadă de liniştire interioară la Godeni. O perioadă de cunoaştere şi recunoaştere.

Cred că e obişnuinţa... Căci, în ultimii 5 ani, asta am făcut: am tot căutat job! Am aplicat peste tot! Năvalnic! Am fost căutător de job-uri! Asta a fost profesia mea de bază: căutător de job!

La un moment dat am schimbat aşteptările şi mi-am orientat căutările de la job-uri pe IT către job-uri pe vânzări. Dar nu şi CV-ul! Iar în CV era prezentată detaliat experienţa mea pe IT. Aveam şi doi ani de vânzări, dar trecuţi sub tăcere... Căci nu îmi plăcea mie(deloc!) să trec acolo, după Siveco, Herbalife... Dar am  trecut până la urmă şi asta. Apoi şi operator introducere date...

Îmi dau seama că CV-ul meu reliefează foarte bine şi curba egoului care a crescut până la Siveco, de unde mi-am luat un minunat şut în cur! Şi bine mi-au făcut! Ce drac’ căuta un artist ca mine acolo?! Technical Support Engineer! Ha! Şi apoi a descrescut!

Acum nu mai vreau carieră... Vreau să fac ceea ce îmi place!

Poate că până acum 2 ani nu eram sigură asupra acestui aspect... Dar acum sunt!

În ciuda studiilor pe care le am!

Şi pe care am ajuns să le urmez în urma unui papuc fermecat tras fix în dos! Papucul motivaţional oferit de părinţii care doreau să mă ştie intrată, cu orice preţ, la o facultate! Nu conta care!

Mare greşeală... Dacă aveţi copii, lăsaţi papucii deoparte... Pi buni! Or fi ei motivaţionali pe perioade scurte(că am fost student bursier pe toată perioada facultăţii), dar, pe termen lung, sunt total demotivaţionali... Chiar distrugători de încredere, elan şi pasiune!

Deci, studiile doar m-au deturnat de la ceea ce ce sunt, ceea ce port în interior, ceea ce mă cheamă. Au fost 5 ani de matematică-informatică... Când eu vroiam psihologie!

Hihi! Da, asta vroiam! Şi să ştiţi că aş fi fost cel mai bun psiholog de pe planetă! Unul cu suflet de artist, însă, încă nedescoperit...

Treaba cu scrisul e mai ascunsă la mine... Căci de scris am scris de la bun început. În clasa a 5-a aveam deja un “portofoliu”. Era un caiet cu compunerile şi poeziile mele. Lidia, dumnezeu să o odihnească, le strânsese toate. Toate cele care i se păruseră că merită... Sub pretextul că mă pune să îmi exersez caligrafia(care era una de medic, da?!...), m-a pus să le transcriu pe un caiet curat. Acel caiet l-a dat matuşii mele, scriitoarea, pentru evaluare.

După o adâncă chibzuială, mătuşa şi tot universul împreună cu ea, au decis să descurajeze apucăturile mele artistice, boeme, şi să mă deturneze pe drumul bătătorit, astfel încât să îmi văd de şcoală(matematică în special... S-au gândit ei că, dacă nu am înclinaţii spre partea umană, am înclinaţii pe partea cealaltă – reală!)... În plus, din scris, neavând talent... nu aş fi putut trăi...

Fiind bivol şi taur, am pornirea să muncesc ca boul, aşa că nu a fost o problemă să las scrisul şi să învăţ matematica în aşa hal că am ajuns olimpică. Nu pe ţară, dar pe aproape. Matematică mi-au zis să învăţ, aia am făcut! Am arat tot ogorul de matematică!

Până m-am plictisit... Asta după ce ajunsesem să o visez noaptea...

Şi, pentru că la facultatea de matematică-informatică se dădea examen doar la matematică(3 probe, dar toate pe mate), m-am dus acolo, cu semnul de papuc pe cur, aşa cum v-am zis...

Speram eu, cumva, în sinea mea boemă de psiholog-artist, să nu intru... Dar chiar şi aşa, am intrat!

Acolo, în faţa listelor de admitere, când m-am găsit printre primii 3 de pe listă, primul gând a fost: “Ce facultate de căcat trebuie să fie şi asta dacă am intrat şi eu...”

O să mă întrebaţi de ce nu mi-am urmat apoi visul cu psihologia, să fii dat la a doua facultate, etc...

Simplu: am dat de libertate, frate! Şi am început alte explorări! Eram studentă(iar pe vremea aceea a fi student era un lucru mare, căci nu intra la facultate, aşa, oricine), stăteam singură într-un apartament cu 3 camere(ai mei s-au despărţit curând după intrarea mea la facultate şi s-au mutat de acasă care încotro...), aveam bursă, aveam şi pensie de urmaş!

Libertate, spaţiu şi bani!

Eu copilul care, până atunci, împărţisem tot cu încă doi fraţi, nu avusesem camera mea decât în anii cu examene(treapta I, treapta a II-a, bacalaureat şi admitere).

Şi asta pentru că eram 5 oameni în 3 camere din care una singură era decomandată. Înţelegerea era ca cel care are examen în acel an să primească acea cameră, pentru intimitate şi cadru adecvat pregătirii la orice oră din zi şi din noapte!

Copilul care avusese grijă şi de gospodărie(ai mei fiind mai mereu pe la serviciu, încă de la 11 ani eu găteam şi făceam curat). Ba şi de fratele mai mic, căci între mine şi dragul de Coco sunt 11 ani diferenţă, aşa că, preţ de vreo 2 ani, el a fost păpuşa mea vie! Heeee, ce scumpic era el în rochiţele acelea cu buline... Şi ce codiţe îi mai făceam...

Deci copilul acela cuminte, muncitor, care luase toate examenele fără meditaţii, care avusese grijă de casă şi de un copil, acum era student cu bursă şi o pensie de urmaş, liber, fără obligaţii, fără alte griji înafară de şcoală!

Aşa că să nu vă miraţi că am dat uitării visul meu cu psihologia... De acuma trăiam alt vis, pe care nici măcar nu îl visasem!

În facultate am trăit o parte din adolescenţa de care nu prea mă bucurasem până atunci.

Mărturisesc că încă o mai trăiesc, căci, eu una, nu cred că m-am bucurat suficient de ea! :)

.....................................

Acuma, privesc în urmă la felul în care au decurs lucrurile şi mă întreb: oare ce ar fi ieşit dacă mă puneau să fac literatură şi nu matematică...

.....................................

Peste ani, în urma unui şir de scrisori pe care eu i le tot trimisesem..., mătuşa scriitoare m-a sunat şi mi-a spus că am talent literar şi că aş putea să îl folosesc. Tot ea a adus în discuţie şi momentul cu caietul portofoliu şi a recunoscut onest: “Eram sigură că nu sunt scrise de tine şi că Lidia îşi băgase coada în ele... Căci erau prea bine scrise pentru un copil de vârsta ta...”

Dezarmant, nu?!

Dar ştiu preabine că nimic nu e intâmplător şi că drumul, ocolit sau nu, tot acolo mă va duce!

Chiar dacă, încă mai fac anticameră şi dau teste pe baze de date, pentru un job IT...

E inerţia... E bicicleta care a fost bine forjată şi acum merge în virtutea inerţiei.

Şi mai e şi dorinţa de a mă mai juca un pic cu lucrurile familiale...

După atâta amar de vreme de încremeneală în emisfera stângă(vreo 30 de ani...) nu e prea lesne să schimbi macazul... Să ştiţi...

Dar şi când l-oi schimba! Să te ţii frate! Că, vă amintiţi, sunt bivol cu taur! Şi ar ogorul cu mâinile goale dacă trebuie! De data asta, însă, va fi ogorul ales de mine – acela cu litere şi fotografie!

Îmi dau seama că, dacă am reuşit să fac performanţă într-un domeniu care nici nu îmi plăcea, acuma, pe un domeniu care a devenit a doua mea natură, va fi un joc de neuitat! Incredibil!

Ihaaaaa!