Filă de viaţă

-Mă iau şi vin la tine, Izucă mică! De-acum eu nu mă mai răzgândesc. Vezi tu, eu risc tot, dar nu-mi pare rău, căci vreau să fac asta! Tu să nu te schimbi, iubire…

Cuvintele lui, de fiecare dată, trezesc în mine vibraţii adânci… Le simt în suflet… Picură acolo asemeni unor stropi de lumină… Cum aş putea să mă schimb, cum zice el?! Ar trebui să fiu cel puţin dementă să fac asta! Universul a trimis în viaţa mea un om pe care să-l iubesc şi care mă iubeşte… Care a văzut în mine ceva ce eu nu mai ştiam că port… Care mă încurajează sa fiu eu însămi, deplin, fără reţineri. M-a trezit la viaţă, m-a trezit din inerţie, m-a scos din orice rutină şi mi-a arătat că poate fi altfel… Atât de altfel şi frumos cum nici nu ştiam că e posibil! Cum să mă schimb?! Cum să renunţ la aşa ceva?! Cu siguranţă că e experienţa vieţii mele!

-Eu nu ştiu cum ai putut tu trăi până acum aşa de serioasă. Ia, cu mine va trebui să te înveţi, că eu glumesc. Tu nu ştii, încă, când io vorbesc serios sau râd de tine, de mine… Eu simt asta… Dar o să te înveţi cu mine, iubire. Căci multe le zic doar aşa ca să te văd zâmbind sau râzând. Căci dacă tu eşti fericită şi eu îs. Altceva nu-mi trebuie!... Iţi simt stările de spirit pozitive nu, şi mă strădui să te liberez de ele... Da! Şi când simt că trebuie să-ţi dau un punct de sprijin adevărat, pot să fac şi asta! Mai mult, o fac din toata inima!

Da, asta cam aşa e. La noi în familii oamenii sunt serioşi. Încrâncenaţi. Ei se luptă cu viaţa. Cu ei înşişi. Cu ceea ce trebuie şi nu trebuie făcut. Cu ceea ce se cuvine şi nu se cuvine… Iar eu am fost un copil serios. Prea serios… Uşor depresiv… Nu prea am avut parte de vorbe bune sau de încurajări. Poate pentru că, întotdeauna, am părut cu mult mai tare şi mai dură decât eram… Doar în vacanţele de la Godeni eram răsfăţată şi alintă… Eram iubită acolo… Şi acolo mă simţeam mai bine…  În rest, întreaga mea viaţă a fost asemeni unei continue practici de supravieţuire în caz de cataclism… E drept, a fost mai bine după ce am intrat la facultate şi am descoperit un drum liber în care puteam face ceea ce îmi doream. Da, a fost bine atunci… Dar de scurtă durată. Curând am devenit mamă şi soţie şi m-am pomenit, din nou, captivă într-un labirint… Da, dragul meu, aşa e… Eu nu sunt obişnuită cu atâtea vorbe… Cu atâtea alinturi şi răsfăţuri… Dar toate le doresc acum! Şi, promit, nu mă voi obişnui niciodată cu ele! Întotdeauna vor fi noi pentru mine!

-Eu, Izuca, mă iau şi vin. Nu ştiu însă dacă voi rezista atât cât am zis departe de tine… Acum că am văzut cum ne poate fi împreună, e şi mai grea aşteptarea asta… Dar, iubirea mea, mult a fost, puţin mai este. Mai ai un pic de răbdare, căci viu! Şi facem exact aşa cum am vorbit!

Da, dragul meu, ştiu că vii. Nu de asta mi-e grijă. Căci deja am văzut că la tine vorba-i vorbă. Mi-e, poate, doar ciudă pentru timpul trecut astfel departe unul de celălalt. Dar, cu siguranţă, îşi are şi el rostul lui… Căci mi-e din ce în ce mai dor de tine…