Soarele răsărit pe strada mea într-o seară îngheţată de iarnă

A fost necesar un efort ca să mă iau şi să mă duc la cursul de fotografie.

Un italiano vero… singura fotografie care mi-a rămas de la expoziţia din octombrie… Cea pe care am dăruit-o lui… mă privea de pe pian…

-Da, am zis că o duc... Azi, la curs… Pentru expoziţia de mâine…

Aşa că am făcut un efort, m-am îmbrăcat, m-am înfofolit cu ce am găsit mai gros pe la cuier şi am plecat să înfrunt gerul incredibil de afară… În ultimul moment Simba m-a ajutat să găsesc ambalajul perfect pentru preţioasa fotografie, căci nu puteam merge aşa, danga, cu ea pe stradă…

În troleu, cu fotografia în braţe, pe jumătate îngheţată în bocancii mei, am avut primul moment de pierdere în spaţiu… Ştiam unde trebuie să cobor, eram deja în uşă aşteptând ca troleul să oprească în staţie… Când a oprit nu am recunoscut staţia…

Un sentiment bizar cum că am nimerit undeva pe o linie paralelă… Că am făcut un salt în alt timp, altă poveste, alt anotimp…

Cumva m-am rupt de pe linia mea şi am coborât acolo. Imediat cum am atins pământul am recunoscut anotimpul. Şi timpul. Deja eram în întârziere, aşa că am grăbit pasul…

Cu Un italiano vero sub braţ…

Curs. Teorie. Tematica. Timp de două săptămâni doar alb-negru. Am setat camera pe monochrom.

Acum mă întorc acasă. Asta după ce am reuşit să fur un cadru superb, alb negru: doi tineri care se sărută în staţia de troleu… În spatele lor o femeie bătrână, îmbrăcată şi ea cu tot ce a găsit pe acasă, îi priveşte zâmbind uşor, de lângă o tarabă strâmbă… 

Undeva, cândva, în Constanţa…

 sau Anotimpurile vieţii

Din troleu l-am văzut… Acolo, mare… Incredibil de mare!…. Roşu-portocaliu… Incredibil de roşu şi portocaliu!... În capul străzii din spatele blocului meu… Incredibil de în capul străzii!... Am încercat să îl fotografiez pe geamul maşinii. Dar a fost un fiasco, cu atât mai mult cu cât camera era pe alb-negru...

Troleul a oprit în staţie. Eram deja în usă, pândeam momentul, gata să o iau la fugă catre strada aceea cu soarele din vârf… Căci ştiam că nu va dura mult scena aceea absolut incredibilă… Când… din nou, m-am rupt de acolo şi acum… Un alt salt într-o linie paralelă. Eram pe plajă, îl fotografiam… El, gol, se îndrepta către mare să facă baia din decembrie… Baia aceea care să îl cureţe de păcatele pe care nu le are…

O fracţiune de secundă nu am fost deloc în troleul acela care oprise în staţie…

Am coborât… Eram acasă…

A, da! Soarele din capul străzii!

De acolo nu îl vedeam, dar, speram eu, să nu fi pierdut momentul!

Am luat-o de-a dreptul, eludând orice regulă de circulaţie. Către soarele care… Oare apunea, sau răsărea?...

Nu conta! Încă era acolo! Incredibil de  mare! Incredibil de roşu portocaliu! Drept în capul străzii!

Se pregătea să se ascundă după blocuri, când, priponită fix în mijlocul străzii şi sfidând maşinile care veneau din faţă, l-am prins! Am reuşit să îl fotografiez…

A urmat un moment de mare liniştire şi acalmie…

Un clacson!

A, da! M-am luat din mijlocul străzii şi m-am urcat pe trotuar… Dar tot cu ochii după globul acela roşu-portocaliu-incredibil-din capul străzii mele…

-A răsărit soarele şi pe strada ta, Izucă dragă…

-Ba nu! Copil zălud, a apus acum!

Hm… Răsărea sau apunea?...

Nu contează… Soarele a fost acolo, pe strada mea, incredibil de mare, incredibil de roşu-portocaliu, incredibil de aproape de mine… De tine care acum… sau atunci… faci… sau făceai baie iarna în mare…

Da, soarele a răsărit pe strada mea într-o seară îngheţată de iarnă…

Şi nu e nimic nelalocul lui aici…

Poate doar noi, departe acum unul de celălalt… Fiecare pe altă stradă, în alt oraş, în altă ţară… În alt timp…